Anul cel mănos

Drăgălașă primăvară Te ivești veselă iară, Ne dai semn de roadă bună Ca să facem dinpreună Cinste celui preaputernic Mărindu-l cu cuget smernic, Pe cît firea omenească E în stare să-l mărească. Gheața și neoa cumplită În pripă fu risipită, Iarba subt frunză uscată Să ridică deodată Arătîndu-și colțul verde, Cum frigul puterea-și perde, Iată codrul înverzește, Firea toată să clătește, Pomii ceia ce dau roadă Unii de muguri să-nnoadă, Alții după a sa fire, Înfloriți mai cu pripire Dau albinelor hrană Și zburătoarelor mană. Ciocîrlia deșteptată Vrea cătră nori să răsbată, Zburînd să-nvîrte carigă Și veselă pe sus strigă. Cucului, ce amorțise îi vedem gura deschisă Dintr-un loc într-altul zboară, Să suie și să pogoară Cîntînd după a sa fire Prin a capului clătire. Turturica și porumbul, Ce tăcuse mult ca plumbul Pe uscate rămurele Dau glasul cel plin de jele, Și dacă-și află soție Îl schimbă în veselie. Cearcă loc de cuib și unde Îl află bun, se ascunde. Rînduneaua învrîstată Din căpriori deșteptată Însă cînd prinde de veste Că ziua aproape este, Prin glasul cel cu răbștire Făcea la casnici de știre Că din patul său cel moale Fără preget să se scoale Și așa fieștecare Să s-apuce de lucrare. Mirla, sturzul și ca ele Alte cîte păsărele Cearcă și dacă găsește Vrun pai ca să covăește Îl duc, în cuib îl așază Privind împrejur cu pază, Nu cumva să să ivească, Unde vreau ele să nască Peste noapte cu răcoare Micuța privighetoare Glăsuind face mai bine Inimile ce dorm bine, Face somnul greu, mai dulce Face pe toți să să culce Singură să priveghează Și cînd dorm, ea să viează, Țarca, cioara și oricîte Decît ele mai urîte Ciocul său cel noduros Nu-l lasă fără folos Clonțonește fieșcare Și cîntă după-a sa stare. Tu pupăză puturoasă, Tu pasere ticăloasă ! Cu totul bine ai face De ne-ai da încai în pace, Să-ți ții gușa neumflată, Și creasta nebîrzoiată ! Ci și tu ca o nebună Cînți în codru dinpreună, Și cînd ziua să ivește Clonțul tău upupuiește, Iar cînd soarele lucește Și de sus spre noi privește Cîmpurele toate-s pline De fluturi și de albine, Ce plecînd de dimineață Sug din flori crude dulceață, În fagurii deșertați Și de miere despoiați Clocesc nouă albinele, Ca înmulțindu-să ele Mai tîrzior să roiască Și la număr să sporească Privire desfătătoare — Prin rărunchi pătrunzătoare !... În codri și pe cîmpie Lumea ca din moarte vie, Pe tot locul vaci și boi Capre și cîrduri de oi. Melușeii aci sug, Aci într-o parte fug Și întorcînd înapoi Se mestecă între oi, Aci de maici depărtați Și la un loc adunați Joacă, sar și să aleargă, Îți pare că vor să meargă Ca o ceată de ostași Făcînd porunciții pași. Taurul de mult tăcu Și iarna ca un mut fu, Văzîndu-să-n ciurdă iară Înnoiește a sa pară Nu mugește, ci răgnește Ca leul cînd să pornește De fîn zice că-i mai pasă, Îl hrănește iarba grasă. Părul i se înnoiește, Cel vechi cade și nou crește, Armăsarul uită pleava Cînd paște la iarbă otava, Așa-ți pare, cînd rînchează Că părul din cap să-ți cază, Nu rînchează el, ci țîpă Ca balaurul din rîpă Crescut în pustietate, Unde om cu greu străbate, Fetișoare tinerele Strîng de pe cîmp viorele, Și ducîndu-le acasă Le pun în sticle pe masă. La orașe și pe sate Ceia ce au moșii late Soarele nici că răsare Toți cu rîvnă foarte mare Boii la plug înjughează. De au cai, îi înhămează. Seamănă, ară și grapă, Ce nu pot cu plugul, sapă, Scot spinii de pe răzoare Și fiece delișoare Nu le lasă nelucrate, Ci le umplu de bucate. Cum are locul natura, Așa e sămănătura : Cucuruz, mălai și grîu Ce se coace mai tîrziu. Ceia ce postesc ferbinte Seamănă mazăre, linte, Inul încă nu lipsește Unde locul îi priește, Hirișcă, alac, ovăz Și pe coaste și pe șăs Crumpene și alte cîte Pe ici pe colea vîrîte. Din holdele cele grase Ce toamna să sămănase Polomida înghimpoasă Și puciocna puturoasă Urda vacii, lușca, porul Cu săpoiul, cu cosorul Scot afară, smulg, usucă Ca mai bun rod să aducă, Rod și grîu curat ca jarul Să tragă acasă carul, La timp bun să să-nblătească, Și flămînzii să hrănească. Fericit e omul care Așa o viață are Pe el palma îl hrănește Ce mănîncă îi tignește. Are toate, nu-și impută Vremea în har petrecută. Vierii cu ce tărie Învîrtesc sapa prin vie ! Fiind de mult împărată Și vița pe pari legată. Gunoiul ce se cărase Și-ntr-un loc să descărcase, Între viță îl resfiră La rădăcini îl înșiră Și săpînd împrejur locul Prin el înmulțește focul, Focul, vara și căldura, Care, precum e natura Silește rodul să iasă Din căpușoarele grase. Văzînd vierul cum crește Căpușa ce să ivește, Cu struguri înfrumsețată Bucuria îl îmbată, Așa își închipuiește Că culesul și sosește, Acuma va să culeagă Și mustul în buți să bagă ; Pîn-atuncea mai asudă Și mai pune multă trudă, Socotește el în sine, Vara trece, toamna vine ; Atuncea să va alege Ce-au lucrat ? ce va culege ? Să nu-i zică oarecine Nu au puțină rușine : — „Spune-mi ce-ai lucrat vier ! Adă struguri pe tăier.” — „Aș aduce — n-am de unde Lipsa nu o poci ascunde ; N-am ce face, dacă Domnul Neiubind lenea și somnul Așa pedepsi norodul De-i lua și din vii rodul, (Așa canoni poporul De-i lua din vii odorul). Dacă Domnul ș-au tras darul Ce să facem cu păharul Și cu folticoasa oală Cînd vedem stînd butea goală ? Cîte doage toate sparte, Cepul aruncat departe, Sticla toată prăvuită, Curcubeta mucezită, Rabdă, mațule ! cu jale, Sau te tragi cătră vale, Și te stîmpără cu apa Dacă n-au adus rod sapa !” D-aceste cel înțelept Cugetînd, are dirept Foarte tare a să teme, Că cu leneșul va geme ; Nădejdea, frica, credința Îi ațîță sîrguința.