Poezie · 1821

Istoria lui Sofronim și a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet

Ci acea odihnă nu fu delungată, Fiindcă iubirea vrăjmașă s-arată. Îi strică odihna, liniștita pace: În cuget, în minte schimbări mari îi face:

Harite Margoala lui Aristef pruncă Într-a Ioaninei răsfățată luncă Și dintră oricâte Miletul fecioare Cu minte înaltă, fire zburătoare.

Dintră toate câte Ținutul avea, Cea mai iscusită, alta nu-i ca ea, Aristef Județul n-avu multă grije Trudind oareșcare talant să-i câștige.

Talanturi frumoase îi dădusă firea Și cum nu-i lipsisă nice iscusirea, Ajunsă fecioara nu fără lesnire La desăvârșita minții procopsire.

De ani șaisprezece, era iscusită, Un suflet curat, față veselită! Ascuțimea minții cu dânsa născută, La trupșor subțire și oablă crescută.

De stat nici înaltă, nici iarăși prea mică Numai cum să pare lumei mai voinică, Ochișorii negrii, fața rătunjoară, La căutătură flacără și pară.

Sprincenele încă negre și-nghinate,

Tăcând despre alte daruri de sus date,

Să creadă întocma Platon pe sine

Ca Orfeu la cântec sau doar și mai bine.

[.............................................................] Zărind-o, ce rod și ce folosire?

Dorul, para, focul, ațâțat în fire.

Cu toate acestea a lui iscusință

Cinste, îndrăznire, veste și știință

Îi deschise casa lui Aristef (Timpul, Prilejul și alte câte face, ghimpul!) Cu zisa Harite avu întâlnire Însă spre mai mare a sa năcăjire

Mai rău să aprinsă, cum să îndrăznească Ceva de iubire, de dor să-i grăiască? Un fecior departe în străinătate Așezat de scurtă vreme în Cetate,

Lipsit de părinți și făr' de noroc La cel mai de frunte a cetății loc, La cea mai cinstită casă boierească Cum putea cu mintea măcar să gândească.

Toate-i sta în contra și înponcișate, Toate spre stricarea planului aflate, Sofronim acestea le știa prea bine, Avea mare frică și grije de sine.

Știa că de iasă lucrul la iveală, Dânsul va să peie fără îndoială. Ce pământ să facă? trăbuie să piae Sau ieșit din minte lumea-n cap să iae.

Sau să să ivească odată afară Cumplita mișcare și nestânsa pară, Și așa de-acolo ceva mai departe Scrie lui Harite următoarea carte:

"Eu știu bine că tăcerea E mai dulce decât mierea Deci fiică de boier mare, Smerit mă rog de iertare Că a mea obrăznicie Mă sili ceva a-ți scrie, Iubirea unde pătrunde Anevoe să ascunde, Eu spre a ei tăinuire Mă lupt cu margoala fire.

Înzădarnica luptare Nice un folos nu are, Coată să-ți spui adevărul Măcar să mă storc ca mărul, Să iau orice pedepsire, Să ard în foc cu cumplire, Să fiu jertfă pe altare. Să fiu fiarălor mâncare Sau să merg în izgonire, Să rabd orice prigonire: Mi-ai venit în prăvălie, Mi-ai dus a mea veselie. Te-am văzut și m-am rănit, Am rămas încremenit. Dintr-acel cescuț încoace Inima-n foc mi să coace, Nice n-am somn cu hodină, Nice mai văd vro zi lină. Piei și mă uscu-n picioare Ca smulsa din pământ floare - Boală cu totul cumplită! Siracă, așa tocmită Cât cu leacuri din potică Nu să ajută nimică. Eu văd și cunosc prea bine Că e hotărât cu mine Să piei într-această boală Fiert ca un pește în oală. De-mi bagă cineva vină Că-mi pierdui viața lină Acela tare greșește Și firei să-npotrivește. Eu n-am vină cât de mică, Nu sunt vinovat nimică, Îmi veni cumplitul dor Ca și un fulger din nor. Și aceste rândurele Sau versuri pline de jele Nu cu vro nădăjduire De ușurare la fire, Ci le-am făcut cunoscute Numai să-ți fie știute. Grijile mele pieriră Ne aflând leac nicăiră. Starea mea cea ticăloasă Statul și soartea doioasă N-are nici o potrivire Cu a ta vâlfă și fire. Drept aceea te rog, iartă Îndrăzneala cea deșartă Și orbirea tinerească Ca Zeii să te trăiască.

1821