Balaurul

La mijlocul drumului, La puțul porumbului Văzui floarea câmpului, Dar nu-i floarea câmpului, Și-i chiar ochiul șarpelui, Șarpe lung cu solzii verzi, Nici să-l vezi, nici să-l visezi. Cel balaur din păcate Înghițise jumătate Trup cu arme ferecate, Trupușor de voinicel Ce striga mereu din el: „Sai, bădiță ortomane, Că m-ajunge la ciolane!

Sai, bădiță, de mă scoate, Că m-apuc' fiori de moarte!" Iată-n lungul drumului La puțul porumbului Că venea, mări, venea Pe balaur de-ntâlnea Un viteaz de ortoman Pe-un cal negru dobrogean. „Măi balaur! striga el, Lasă trupul tinerel, Că te curm pe jumătate Să-mi răscumpăr din păcate." Șarpele se zvârcolea Și cu șapte limbi grăia:

„Ortomane, Hoțomane! Bate-ți negrul Pe de-a-ntregul Și te du, și fugi de mine Că nu-i bine nici de tine." „Șerpuliță, Dinți de criță, Am un paloș de oțel, Lasă trupul tinerel." „Taie-mă, nu mă tăia, Nu mă las de prada mea, Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie, Că ades îl blestema Și-i zicea când îl culca: „Culcă-te, alină-te

Șarpele sugă-mi-te!" Cel viteaz de ortoman Izbea negrul dobrogean Și cu pala lui cea nouă Pe balaur tăia-n două, Apoi trupul înghițit, Plin de rane, otrăvit, El în cârcă-l ridica, Sus, la stână se urca Și în lapte mi-l scălda, De venin îl curățea Și cu viață-l dăruia. Apoi, mări, cât trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stârpea!