Biserica risipită — Vasile Alecsandri

Legendă

I

Sus, pe muntele Ceahlău, Stă la pândă Duhul rău Și aruncă peste munți Ochii săi șerpii și crunți, Cu ochirea-i să zărească, Vre o pradă sufletească. Dar deodată el tresare, Căci aude-n depărtare Glas de clopot chemător Printre munți răsunător Și cu groază el zărește Pe câmpia ce-nverzește O biserică măreață Strălucind albiu prin ceață Lâng-a Bistriței verzi maluri Ca un vas frumos pe valuri.

II

Satan urlă, Satan zbeară, Căci mai vede, vede iară Șiruri albe de români, De femei cu flori în mâni, Și copii și mândre fete, Și flăcăi cu negre plete, Coborind ca lungă oaste, Pe-ale dealurilor coaste, Răsbătând codrii pustii, Trecând peste ape vii. Șerpuind prin văi adânci. Sărind peste-nalte stânci, Și-ndreptându-se în cale La biserica din vale, Unde clopotul suna Și-n văzduh se legăna.

III

Satan urlă, Satan zice: „Răpezi-mă-voi de-aice, Și în gheară de-o voi strânge, Limba-n clopot o voi frânge, Vecinic ea să nu mai sune Ceasul crunt de rugăciune!...” Și cum zice, în turbare, De pe munte falnic sare, Aripi negre întinzând Și cu ele-ntunecând Șepte codri mari, cărunți, Șepte sate, șepte munți ! El se-nalță și se lasă Pe clopotnița frumoasă, Ca un vultur răpitor Pe o lebădă în zbor.

IV

Turnul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. Clopotul dogit resună Clătinat ca de furtună, Și pe iarbă vestejită Cade crucea aurită. Iar Satan grozav scrâșnește, Clopotul din turn smuncește Și-l aruncă-n depărtare Peste Bistrița cea mare. „Unde ești, Dumnezeu sfinte? Unde ești, Doamne părinte? De lași tu pe Duhul rău Să calce locașul tău?” Astfel munții stau privind, Către ceruri glăsuind!

V

Iară Bistrița vitează, Apele-și înfuriează, Vrând cu zgomot să înece Pe Satan în sânu-i rece. Ea adună mări de apă Și-ntr-o clipă malul sapă, Încât turnul de pe mal Cade-n aprigul ei val Cu Satan ce se afundă Ca un fulger într-o undă! Apa saltă, clocotește, Nici că se mai limpezește ! Și de-atunci în acel loc Ea tot ferbe ca de foc. Și adeseori s-aude Resuflând gemete crude.

VI

Spun păstorii din Ceahlău Că în timpul acel greu Cerurile sau deschis Ș-un glas tainic ar fi zis: „Tu ce-ai fost de iad călcată, Mănăstire blăstămată, Tu să aibi atunci iertare, De blăstăm să ai scăpare, Când doi ingeri iubitori Într-o noapte fără nori S-or opri din a lor cale Pe risipurile tale, Și prin dulcea lor iubire Ți-or aduce-a mea sfințire!...”

— Fost-a, nu, așa minune? Bistrița o poate spune!