Bogdan

Lăpușneanul cel cumplit Stă pe scaun poleit. Curtea-i plină de boieri, Vornici, hatmani, vistieri Ce se-nchină Domnului Și se tem de ura lui Că ura lăpușnănească E peire boierească. Iată, mări, că deodată Un luceafăr se arată Cu chip vesel și domnesc Și cu mersul voinicesc! Cine-i mândrul tinerel, Care-i tras printr-un inel? E Bogdanul cel glumeț Și la luptă îndrăzneț, Și de carte cărturar Și de arc bun săgetar. El în sală-naintează Și la Domnu-ngenunchează, Apoi zice: „Mă rog ție, Taică, Doamne din domnie, Voie dă-mi să iau soție Ursita ce-mi place mie. Ea nu-i fată de-mpărat Și-i chiar de litean bogat Și de lege lepădat, Da-i fecioară ca o stea, Mândră ca o păsărea, Dulce ca o floricea, Și sufletul meu o vrea!" Lăpușneanul se-mblânzește Și din gură-așa grăiește: „Dragul tatei, mergi cu bine, Voie tu ai de la mine!" Astfel zice și-l sărută Ca pe-o floare-n sân crescută, Și pocloanele-i gătește Și pe cale mi-l pornește Cu o sută de nuntași, Toți aleși din tabarași.

Nuntașii încălecau, Cu Bogdan vesel plecau, Ei plecau pe la Sân-Petru. Ș-ajungea pe la Sân-Metru La liteanul cel bogat Și de lege lepădat. Iar liteanul de-i vedea Poarta curții închidea Și-n lanțuguri o lega Și din gură-așa striga: „Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el zidurile, Să deschidă porțile!" Cât Bogdan îl auzea, De sârg mi se repezea, Calul își înfierbânta Ș-un răpez voinic îi da. Calul rândunel zbura Și în curte că era! Iar în curte cum sărea, Bogdan timpul nu pierdea, Poarta curții deschidea Și nuntașii toți intra. Liteanul că se mira Și mustața-și răsucea Și din gură iar zicea: „Care este mirele, Mirele, ginerele, Sară el teancurile Să-și ia postavurile!" Cât Bogdan îl auzea, Calul iar își repezea, Peste teancuri el zbura, Apoi le desfășura, Și le da pe la nuntași Care-n lupte sunt fruntași, Cum era și nuntașul Așa-i da și postavul. De era el nălțișor, Îi da postav roșior, Să fie strălucitor. De era el medior, Îi da postav gălbior, Ca să-l prindă binișor. De era el mititel, Îi da postav albăstrel, Ca să se mândrească-n el!

Liteanul se bucura, El în casă că intra, Lui Bogdan că arăta Trei copile tot de-un stat, Tot de-un chip asemănat. Albe gingașe tustrele Ca trei flori de viorele. Domnul tânăr le privea, Cu ochi dulci care sticlea, Iar liteanul mi-i zicea: „Care este mirele, Mirele, ginerele Cunoască-și el mireasa, Cunună-se cu dânsa!" Bogdan mintea nu-și pierdea, Inel din deget scotea, Pe covor îl arunca Și din gură cuvânta: „Care-mi este mireasa, Să mă iubesc cu dânsa, Culeagă-mi ea inelul, Inelul cu degetul, Căci am sabia-nsetată Ce dorește cap de fată". Din trei două nici mișca, Iar mireasa se pleca, Pe covor îngenunchea, Ca o floare se-ndoia, Și inelul culegea Și-n degețel și-l punea. Ochii mirelui sticlea, Inima-i se-nveselea. El mireasa-și ridica, Pe ochi dulce-o săruta Și pe brațe mi-o purta Și-n rădvan că o punea Și spre țară purcedea. După ei încă venea Car mare cu druștele, Grădina cu florile Și o sută de nuntași, Toți aleși din tabarași. Ei plecau pe la Sân-Metru Ș-ajungeau pe la Sân-Petru Și pe loc cât ajungeau, Mândră nuntă că făceau, Vestele de se duceau La vecini și-n depărtări, Peste nouă țări și mări!