Cântece din Basarabia — Vasile Alecsandri

I

Frunză verde de ovăs Floricică de pe șes! Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-e mersul legănat, La inimă m-a secat! Floricică, floare-albastră Răsărită-n calea noastră, Năltișoară, subțirea, Tocmai pe potriva mea, Cărăușii te-or călca. Te-or călca și te-or strica, La inimă m-or seca. Floricică, floricea, Vină pe inima mea, Lângă mine să-nflorești, De pas rău să te ferești, Sufletul să-mi răcorești!

II

Frunză verde baraboi, Ne-a făcut maica pe doi, Unul mercuri, unul joi Ș-a umplut lumea cu noi. Ș-am avut o surioară Ce-a umplut lumea de pară! Maica s-a luat prin țară Să ne strângă grămăjoară. Să ne deie-n Bălți la școală (Mai bine-am muri de boală!), Moscălește să-nvățăm Și la oaste să intrăm! Moscălește-oi învăța Când eu limba mi-oi uita, Când a crește grâu-n tindă, Ș-a ajunge spicu-n grindă, Când a crește grâu-n casă Ș-a ajunge pâine-n masă!

III

Zi și noapte vicolește, Nevastă, nevastă! Dorul tău mă prăpădește, Nevastă, nevastă! Casa ta-i descoperită, Mie-mi pare șindilită, Casa ta e dezvelită, Mie-mi pare poleită. Când mă uit la casa ta, Mi se rupe inima. Când îți zăresc umbletul, Rău îmi arde sufletul!

IV

Frunză verde de măslină, Trecui Nistrul, apă lină, Să vedem pâinea de-i bună Ca și-n țara mea străbună. Fie dulce ca și mierea Mie-mi pare că-i ca fierea.

V

Frunză verde poamă coarnă, Astă iarnă era iarnă Și ningea și vicolea, Bădița la noi venea, Dar acu-i senin și bine Și bădița nu mai vine. Ori de mine-i s-a urât, Ori cazaci l-au omorât, Arză-i focul la un loc, Cum arde pieptu-mi în foc!

VI

Floare, floricea, Mai zi, puica mea, Cum ziceai aseară Pe din jos de moară. Cum ziceai, ziceai, Inima-mi rupeai, Mai zi încă-o dată Și mi-o rupe toată!

VII

Cine vede și pricepe Dragostea de unde-ncepe, Cine vede și cunoaște Dragostea de unde naște? De la gâtul cu mărgele, De la buze rumenele, De la grai cu drăgănele De la țâțe bourele.

VIII

Când eram la mama fată, Purtam rochii de bucată, Dar de când m-am măritat C-un moscal din cela sat, Nici n-am fustă de purtat, Nici papuci de încălțat! Inima-mi e cu lăcată. Când aș descuia odată, Ar cunoaște lumea toată Cât amar și cât venin Bea inima la străin.

IX

Frunză verde de hamei, Ce gândești de nu mă iei? Judecată poate vrei? Hai la popa din Orhei: „Protopoape luminate, Judecă și fă dreptate“. „Judecata ți-e făcută, Ia-ți vădana și fă nuntă“. „Ba vădana n-oi lua Chiar de mă vei blestema, Ș-oi lua o fată mare De peste cele hotare, C-acolo sunt moldovence Și mai colo sunt muntence Cu vers dulce femeiesc Și cu suflet românesc“.

X

Frunză verde de pelin, Tu străină, eu străin, Amândoi ne potrivim. Hai în codru să trăim, Haide-n codrii Bâcului, Pe marginea Prutului, Să ne facem bordeieș Cu ușorii de cireș, Și cu patul de măcieș, Când vom vrea ca să dormim În departe s-auzim Buciumele păstorești Din câmpii moldovenești.

XI

Ionel din Chișinău, Drag îmi e numele tău! De-i trăi să fii al meu, De-i muri să te-ngrop eu. Să te-ngrop la capul meu, Ca să te visez mereu, Să dorm pe mormântul tău Până ce-a vrea Dumnezeu Ca să mă sfârșesc și eu.

XII

Ah! amar și vai de viață! Nici o dragă dimineață Să nu vărs lacrimi pe față, Nici o dragă de cu seară Lumea să nu-i fie-amară! Mare-i lumea, eu nu-ncap, Și mă mir: ce rău le fac? Nici averea nu le iau, Nici iubirea nu le vreau, Ci tot plâng, jelesc mereu La mormânt, la soțul meu, Pe mormântu-i iarba crește, În mormânt el putrezește, Inima mi se topește!

XIII

Frunză verde peliniță, Pe cea verde moviliță Se rotește-o păuniță Ș-un păun cu chica scurtă, Ieși, bădiță, de-l ascultă. „Asculta-l-ar pustia Că mi-a luat soția. Ochii cu sprâncenele, Mâna cu inelele, Gâtul cu mărgelele, Gura cu mândrelele, Și mi-a luat zilele De-a împlut movilele“.

XIV

Fă-mă, Doamne, ce mă-i face Sufletul să mi se-mpace, Fă-mă hulubaș de-argint Cu aripile de vânt, Să mai zbor de pe pământ Pân’ la maica pe mormânt. Și să stau, să m-odihnesc Să plâng și să mă jelesc Și de bune și de rele, De aleanul vieții mele!

XV

Frunză verde clocotici, La tot plopul câte cinci, Iar la plopul cel mai mare Șade un voinic calare Și tot zice cu oftare: „La fântâna cu cerdac Este-un trandafir de leac. Cum aș face să nu-l scap, Să mi-l pun seara la cap. Toată noaptea să-mi visez Mândrulița ca să văz De gândește ea la mine Ori de umblă-n căi străine!“

XVI

Drag mi-a fost drumu-ntracoace, Și n-am pentru cine-l face! Puiculița ce-am iubit Zice că m-am moscălit Și-mi vorbește dușmănește, De pe mal când mă privește, Și-mi tot zice: Fugi departe Că de mine tu n-ai parte! Când erai român curat, Sufletul meu ți l-am dat, Dar de când te-ai căzăcit Ești ca dracul de urât. Prutu-i mare și nu pot Pân’ la ea să-l trec înot. Prutul vine ca un zmeu Când sosesc pe malul său!