Poezie

Ceasul rău

Pe cel deal, pe coaste, Trece-o mândră oaste, Oaste de români! Toți voinici de frunte Care merg să-nfrunte Oarde de păgâni.

Iar pe-o culme verde Ce-ntre munți se pierde Stau de mi-i privesc Două surioare, Albe lăcrimioare, Care mi-i jelesc:

Vezi tu, surioară, Oastea se coboară Colo pe costiș, Vezi-o cum pătrunde Pe rând și s-ascunde Colo-n stejăriș.

Vai! nu se mai vede! Cine, cine-a crede Grija ce duc eu, Oastea că-i purtată De bătrânul tată Și de dragul meu?

Ei se duc în vale Unde țara-n jale Geme cu amar, Căci au intrat iară Sabie în țară, Paloș de tătar.

De pe munți în poale, Cu armele goale, Ei mi se cobor, Și prin cea urdie, Dragă, o să fie Mare, mult omor!

Căci tata bătrânul Nu cruță păgânul Când s-aruncă-n foc. El e român tare, Ca Ștefan cel Mare, Și om cu noroc.

Pentru el n-am teamă... Dar îmi fac de seamă Când stau de gândesc La dragul Lisandru, Că-i un copilandru, Și mult îl iubesc!

El n-a vânat încă Decât șoimi de stâncă, Cerbi cu coarne mari; Ș-acu-ntâia oară Face, surioară, Goană de tătari.

Ș-așa mult mi-e frică Ș-inima-mi se strică Când gândesc la el, Că mult, mult îi place Vitejii a face, Scumpul tinerel!

Taci, biată copilă! Nu-i plânge de milă Iubitului tău, Căci ferească sfântul Să-ți fie cuvântul Zis într-un ceas rău!

Hai la mănăstire Ca să dăm de știre Pustnicului sfânt Să ardă tămâie Ca să nu rămâie Tătar pe pământ.

Oastea-nvingătoare A stins de la soare Aprigul dușman: Ea se-ntoarce-n munte Având chiar în frunte Vechiu-i căpitan.

Iar sărmana fată În zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse, După ce făcuse Vitejii de zmeu!...

Din bătrâni se spune Că sunt ceasuri bune Și că rele sânt. Vai de-acei ș-acele Care-n ceasuri rele Zic vre un cuvânt!