Doncilă

Sub cel păr mare din sat Zace Donciul pe un pat; Nouă ani și jumătate De când zace el pe spate! Pentru dânsul nu e vară, Nu e dulce primăvară, Ci numai viață amară! Pe de-o parte carnea-i cade, Pe de alta vermii-l roade, El se roagă tot mereu Să-l sloboadă Dumnezeu. Toată lumea l-a lăsat, Lumea toată l-a uitat, Numai soră-sa Ancuța, Anicuța româncuța, Luceafărul satului, Salba împăratului, Nici pe Donciu l-a lăsat, Nici pe Donciu l-a uitat, Nouă ani ea l-a cătat, Nouă ani și jumătate L-a cătat tot ca pe-un frate. Zi și noapte l-a vegheat, Perne albe i-a mutat Când la cap, când la picioare, Când la umbră, când la soare! Într-o zi el o vedea Că de plâns se ascundea Și cu jale-așa-i zicea: „Ce-i, Ancuțo, draga mea? Ochișorii tăi frumoși Sunt ca doi luceferi roși: Poate că ți-a venit greu De când tu mă cați mereu?" „Ba, ferească Dumnezeu! Nu-i asta, drăguțul meu. Dar un plâns m-a apucat Că pe fetele din sat Grea urgie a picat! Că știi, frate, un mârzac A sosit de la Bugeac Și prin țară face jac. Lângă sat el s-a oprit Sub un cort mare pâslit, Și-orice vrea tătarul cere Tot în silă și-n putere. De tot omul de pe-aici Zece galbeni venetici, Și de fiecare casă Câte-un miel și-o juncă grasă, Iar pe noaptea fiecare Cere câte-o fată mare! „Hei, Ancuțo, draga mea, Facă Dumnezeu ce-a vrea! Tu să n-ai nici o păsare. Fierbe lapte-ntr-o căldare De-mi gătește-o scăldătoare Și mă freacă-ntr-un noroc Cu floare de busuioc, Doar mi-ar potoli cel foc, Apoi adă-mi haine dalbe, Cusute cu firuri albe; Adă-mi și armele mele Ce lucesc ca niște stele. Apoi cheamă din câmpie Calul meu de voinicie Care plânge când mă vede, Și de-i zic că mor, nu crede!" El în lapte se scălda, Cu busuioc se freca, Haine dalbe îmbrăca, Calul și-l încăleca, Și cât se vedea călare, Striga tot în gura mare: „Rămâi, soro, sănătoasă Ca o viorea frumoasă Într-un păhărel pe masă! Și tu, Șoime, ce nechezi Și de boala mea nu crezi, Să te văd cum te repezi, Când în mine mă gândesc Să răpun cap tătăresc!" Șoimul vesel necheza, Zborul iute-și repezea, Iepurește, ogărește, Păsărește, fulgerește, Și-ntr-o clipă ajungea La cortul lui Crâm Hogea. „Bun sosit, ghiaur Doncilă! De-mi aduci vreo copilă, Adă-mi tu pe soră-ta, Că nu doresc pe alta." „Îti aduc altă mireasă, Mai frumoasă, mai aleasă, Care, când te-a săruta, Halal de viata ta!" „Cine-i, bre Doncilă, cine? Unde, unde-i s-o văd bine!" Iat-o ici în brâu la mine! Ian vezi cât e de frumoasă, De subțire, de lucioasă, Ce glăsuț zângănitor Scoate când o prinde dor, Dar mănâncă om de viu Și taie cap de deliu." „Ah! amar, amar Doncilă! N-am cerut așa copilă. Du-te cu dânsa-napoi, Că eu plec azi de la voi." „Ba nu! vreau să te cunun, C-am jurat să fiu azi nun." Pala-n aer fulgera Capul mârzăcesc zbura! Apoi Donciul se-ntorcea, Anicuței de zicea: „Bietul om! noroc nu are; I-am dus lui o fată mare, Și numai dintr-un sărut, Capul lui și l-a pierdut!"