Dragoș

Dragoș, mândru ca un soare, A plecat la vânătoare. Ghioaga și săgeata lui Fac pustiul codrului! Cerbul moare, urșii per Și vulturii cad din cer... Iată că-ntr-o dumbrăvioară El zărește-o căprioară, Fiară blândă de la munte, Cu steluță albă-n frunte Și cornițe subțirele Și copite sprintenele. Căprioara cum îl simte Lasă locurile strimte, Fuge, saltă, zboară, pere, Ca un vis, ca o părere; Iară Dragoș înfocat O gonește nencetat. Zi de vară cât de lungă, Vânătorul o alungă, Ș-amândoi se perd de vii În codri merei pustii!

Iată, mări, că deodată O poiană se arată, Înverzită, înflorită Și de lume tăinuită. Iar pe iarbă-n poieniță Cântă-o albă copiliță, Cu ochi dulci, dismierdători Și cu sânul plin de flori. Căprioara, cât o vede, Zboară vesel, se răpede Și îi cade la picioare Pe-un covor de lăcrimioare. Cât viteazul o zărește, Pe loc stă și se uimește! Uită blânda căprioară Și săgeata ce omoară! Uită draga vânătoare, Uită lumea de sub soare!

„Copiliță! zice el Reemat deun stejarel. Ești tu zâna ăstui plai, Sau o floare de la rai” „Dragoș, Dragoș, frățioare, Nu sunt zână, nu sunt floare, Dar am suflet fecioresc Și Moldova mă numesc. Mult e mult de când te-aștept Să-mi alin dorul din pept, Că de Domnul sunt menită Ca să fiu a ta ursită!” „O, Moldovo-ncântătoare, Gingașă fărmecătoare! Iată, arcu-mi vitejesc Lângă tine-l răsădesc, Ca să deie pân-în zori Crengi cu frunze și cu flori, Și cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase, Una ție, una mie, Pentru-a noastră cununie!”

A doua zi ei plecară Și prin codri apucară, Amândoi îmbrățișați, Cu flori mândre-ncununați. Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coborâră, Pân-în valea ce-nverzită, De-un râu luciu răcorită. Copilița-nveselea Și din gură-așa grăia: „Dragoș, Dragoș, frățioare, Lasă ochii tăi să zboare Peste dealuri și câmpii Păscute de erghelii, Peste văi, peste grădini Unde zbor mii de albini, Peste ape curgătoare Și dumbrăvi răsunătoare. Cât pământ tu vei videa, E cuprins de zestrea mea! Ș-acea dalbă de moșie Toată-n veci a ta să fie, Ca să fie-n veci scăpată De o fiară-nfricoșată, De un zimbru fioros Care-o calcă-n sus și-n jos.”

Bine vorba nu sfârșea, Din râu iată că ieșea Zimbrul aprig ca un zmeu, Cu lungi coame ca de leu, Și cu coarne oțelite, Și cu aripi la copite. Fiara cruntă și turbată Pleca fruntea lui cea lată Și sărind, mugind, da zor Peste mândrul vânător. Iară Dragoș s-ațintea Și, cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despica! Apoi capul îi tăia, Într-o lance îl punea Și pleca în veselie Pe frumoasa lui moșie, De păgâni să o ferească Și ca domn să o domnească!