Erculean

Plecat-au în zori Trei surori la flori. Sora cea mai mare S-a dus înspre mare, Sora cea mezină Pe mal, în grădină, Sora cea mai mică Și mai sălbățică S-a dus, mări, dus

Pe Cerna în sus Iar în urma lor Mulți voinici cu dor S-au luat cântând Ș-au venit plângând. Iată-un căpitan Căpitan râmlean, Că mi se ivește, Pe mal se oprește, Cu Cerna grăiește: „Neră limpezie, Stai de-mi spune mie Despre trei surori Plecate din zori." „Sora cea mai mare S-a dus către mare Pe Dunăre-n jos La un plai frumos. Sora cea mezină S-a dus din grădină Peste nouă munți, În codri cărunți. Sora cea mai mică Și mai sălbățică Plânge colo-n stâncă La umbră adâncă". Ercul Erculean, Căpitan râmlean, Își repede calul De răsună malul, Ș-ajunge-ntr-un zbor La stânca cu dor. „Ieși, fată, din piatră Să te văd odată!" „Cum să ies din piatră, Că sunt goală toată Și mă tem de soare... Nu m-a soarbe oare?" „Să n-ai nici o frică, Fată sălbățică, Că te-oi lua-n brață, Să mai prind la viață, Și te-oi coperi Și mi te-oi feri De vânt și de soare, De-a lor sărutare." „Bădiță, bădiță, De-ți sunt drăguliță, Soție de vrei, De vrei să mă iei, Mă scoate din stâncă, Din umbră adâncă, Să-ți ies la lumină Cu inima plină." Ercul Erculean, Căpitan râmlean, Calcă peste piatră Și iată că-ndată Lumii se arată O dalbă de fată Albă, goală toată, Vie și frumoasă, Dulce, răcoroasă Cu păr aurit, Pe umeri leit. Cât o și zărește Soarele s-oprește, Și fața-i s-aprinde Și raza-i se-ntinde, Ca un sărutat Lung și înfocat. Iar cel Erculean, Căpitan râmlean, Mi-o apucă-n brață De prinde la viață,

Mi-o strânge la piept Ș-o leagănă-ncet; Și-i face-n răcoare Departe de soare Cuib de floricele Ivite la stele.