Poezie · 1878

Eroii de la Plevna

I

Pe drumuri, prin orașe, prin sate, prin zăpadă, Se văd, sau singurateci trecând, sau în grămadă, Sărmani în haine sparte, prin care intră gerul Și-n măduvă pătrunde mai crâncen decât fierul. Goi, sarbezi, rupți de foame și obosiți de trude, Triști, tremurând de friguri sub frigul iernei crude Și întinzând la oameni o mână tremurândă…

Ce-i astă sărăcime și goală și flămândă! Eroii de la Plevna!… Iată-i! Ah! Cine-ar crede? Le plânge chiar de milă tot omul care-i vede. Și eu, plâng de rușine… În țeara ospeției Să văd cerând pomană vitejii României!

Aceste brațe, care împins-au cu putere Pe țeară la-nălțime, pe dușman la cădere. Sunt goale!… Aste picioare, ce urme glorioase Lăsat-au pe tărâmul redutelor fioroase, Sunt goale, degerate!… Aceste frunți, ce-s demne Să poarte ale măririi strălucitoare semne, Sunt goale, o! rușine!… sunt goale o! cruzime!… Eu cat eroi în giuru-mi și văd numai victime!…

Ce crimă le atrage pe cap așa osândă? Ce crimă?… Lupta mare pe câmpul de isbândă! Ce crimă?… Eroismul, sublima devotare Pentru-apărarea țerii ș-a ei neatârnare!…

II

Alăture cu dânșii se vede-o altă turmă Sub crivățul năprasnic, ce inima le curmă, Turmă de robi, goi, vineți, de boale gârboviți, La trista exilare de soartă osândiți. Ei merg tâmpiți sub biciul restriștei nemiloase, Pătrunși de ghiața iemii și-a morții pân-la oase, Și astfel suferința mult oarbă și nedreaptă Au pus copiii noștri cu ei pe-aceeași treaptă, Cât nu poți a distinge din toți suferitorii Nici care sunt învinșii, nici care-nvingătorii.

Ei bine, -n astă țeară, ce suntem noi?., și cine Au îndrăznit s-arunce în noi cu-așa rușine, Ca să videm mărirea căzută-n îngiosire Și eroismul sacru plătit cu umilire?

Cum? dup-atâția secoli de oarbă-ntunecime, Ostașii României cu suflete sublime Aprins-au luminosul al reînvierii soare, Ca el să ni-i arate în sdremți umilitoare? Cum? domnul și oșteanul, cum? țeara și țeranul Înfruntă greul, moartea, pun în genunchi dușmanul. Ca-n ziua re-nturnării, armata-nvingătoare Să par-o pată neagră pe-a țerii sărbătoare?

Ah! dacă sunt nemernici, ce văd cu nepăsare Româna demnitate lovită-așa de tare, Eu n-oi comite crima de-a zice prin tăcere: “Dispreț pentru bravură! dispreț pentru durere!” Eu ce-am cântat eroii, cu care niciodată Pe fruntea României n-am suferit o pată, Nu pot, când văd eroul că mâna și-o întinde, Să stăpânesc revolta ce-n sufletu-mi s-aprinde. Nu pot să stau în pace, când văd cu oțerire Batgiocura infamă pe biata omenire!

III

O! țeara mea, o! mumă de noi și mari străbuni! Tu ce-ai respins vitează, atâtea mari furtuni! Ce soartă nempăcată urzește pentru tine Rușinea-n loc de fală și rău-n loc de bine? Ce mână făr-de-lege, ce braț cumplit de fier Lovește a ta frunte, când ea se n-alță-n cer? Ce geniu orb de ură în ghiarele-i te frânge Și-ntinde pe-al tău soare un doliu roș de sânge?

Cerutu-ți-au copiii în zile de urgie? I-ai dat cu abnegare, i-ai dat chiar cu mândrie; I-ai dat vioi și tineri, voinici cu flori în față, Plini de curaj cu toții, cu toții plini de viață, Și-ai zis: “Vă duceți, mergeți cu-avânt de bucurie La moarte chiar, când moartea e sacră datorie. Și când mi veți întoarce, să-mi reveniți ferice, Toți înstelați pe frunte cu mândre cicatrice, Mai juni, mai tari, mai veseli, mai falnici, mai vioi Să mi se prindă ochiul pe dragii miei eroi!”

S-au dus feciorii oastei pe calea strămoșească, S-au prins cu moartea crudă la lupta voinicească. Și au eșit din luptă viteji, învingători, Scăldați în a lor sânge, puternicii feciori!…

Ei bine! oameni vitregi cu inimele sterpe, Legați de cârma țerii cu-ncolăciri de șerpe, Voi, care ați stat departe de foc și de dureri, Cum ați re-ntors copiii la sânul bietei țeri?

Priviți-i!… Goi și sarbezi, ca robi trăiți în lanțuri! Triști, fărâmați, sărmanii! de ger pe câmpi, prin șanțuri, Ologi, ciuntiți, o! Doamne, reduși la nimicie Prin chinuri plăsmuite de-a voastră mișelie! Priviți-i, și printr-înșii priviți în depărtare Funebra hecatombă lăsată-n lepădare, Alăture cu Plevna, pe câmpul de bătaie!

IV

Acolo-n miezul nopții a lupilor potaie Când vine să desgroape morții, urlând a moarte, Mulțimea degerată și pradă crudei soarte Se scoală, se adună, lăsând a ei morminte, Armata de scheleturi, șirag de oseminte, Prin care vântul iernii pătrunde șuerând, Ea se așează-n rânduri, se mișcă tremurând, Pe Grivița se urcă și stă ca să râvnească Pe-acei ce-au avut parte de moarte vitejească. Apoi de-odată crâncen, cu brațele uscate, Ea face-un gest un singur, dar cel mai crunt din toate, Căci vă denunță lumii cu gestul ei suprem!

Amar de cine-a trage al morților blăstem!