Fata ardeleancă

Cât e țara ungurească, Cât e țara românească, Nu e floare pământeancă Ca fetița ardeleancă! Ea-i năltuță, mlădioară, Ca o verde trestioară, Și-i frumoasă, vorbitoare Și de suflet iubitoare. Când văd sânu-i rotunjor Mă ajunge foc de dor, Când văd păru-i de mătasă, Cumplit dorul mă apasă Când văd fața-i rumeoară, Dorul aprig mă omoară. Iar când trece și zâmbește, Câmpu-n față-i înflorește Și când ea se prinde-n joc, Se tot leagănă în loc Și-n feciori aruncă foc.