Fata cadiului

La grădină, la cerdac Lui Hagi Baba-Novac Care poartă comănac, Lungă masă e întinsă Și de oaspeți mulți cuprinsă. Dar la masă cine șede? Pe-mprejur cine se vede? Șede bătrânul Novac Ce trăiește-acum de-un veac, Cu cincizeci de finișori, Tinerei, mândri bujori, Și cincizeci de finișoare, Tinerele garofioare. Toți cu bine petreceau, Pe Novac îl fericeau, Numai tânărul Ioviță, Copilaș de Novăciță, Nici nu bea, nici nu mânca: De la inimă ofta. „Nepoțele hăi, Ioviță, Copilaș de Novăciță, Șoimuleț, pui de român Ce nu știe de stăpân! Nici nu bei, nici nu mănânci. Ce stai pe gânduri adânci?" „Eu pe gânduri am căzut De când, moșule,-am văzut Pe fata cadiului Din satul Odriului." „Fecioraș pui de român Ce nu știe de stăpân! Dacă este mări,-așa, Încetează de-a ofta Și te du în grajdul meu De-ți alege-un pui de zmeu Din cincizeci de bahameți, Bahameți cu perii creți, Și-ți fă singur izbânda Ca să-ți capeți dobânda." Tinerelul se scula, Lui Novac se închina, Mâna dreaptă-i săruta Și la grajd se îndrepta. Iar la grajd dacă mergea, El un mânz își alegea, Mânz de fugă sprintenel, Ieșea-n vară pătrărel Mânz ce fuge ca șolcanul De nu-l prinde nici arcanul. Pe el iute că sărea Și din fugă mi-l oprea La o poartă de grădină, De grădină cu flori plină Unde stau cadânele De se-ngân cu florile. „Tu, fată-a cadiului Din satul Odriului, Ghelai, ghelai pân' colea Ca să-mi dai o floricea, Și mi-o dă cu mâna ta Ca să-mi dreagă inima". Copila cadiului Din satul Odriului Rumeoară se făcea Și trei flori ea-și alegea, Și trei flori ea culegea, Ș-un fir de păr își smulgea Și cu firul le lega Ș-apoi tainic ea le da Unei roabe mândruliță Să le ducă la portiță. Voinicelul greu ofta, Perișorul săruta Și din gură cuvânta: „Tu, fată-a cadiului, Surioara crinului! Ghelai, ghelai pân colea Ca să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mâna ta, Ca să-mi dreagă inima." Copila cadiului Din satul Odriului Bujorică se făcea Ș-o garoafă culegea O garoafă ca și ea, Apoi singură-o ducea Celui mândru Novăcel, Avere-ar parte de el! Feciorașul se pleca, De mijloc o apuca, La sânu-i o ridica Și la fugă se-arunca, Și din fugă-o dezmierda, Mii de sărutări îi da. Iar cea roabă medioară Și de minte cam ușoară Spaimă singură-și făcea Și-ntr-un suflet se ducea La cadiu, la cafenea, Unde beau turcii cafea. „Sai, cadiule, nu sta, C-au răpit pe fiica ta!" Cadiul se-ngălbenea, Celmaua pe ochi punea, Pe-o tătarcă-ncăleca Și la goană se lua, Iapa câmpii apuca, Urechiușele-și culca, Urma mânzului călca, Fugea mânzul nechezând, Iapa fugea rânchezând, Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl ajungea. Dacă vedea și vedea, Fata mintea nu-și pierdea, Ea pe mânz că se pleca, De ureche mi-l mușca, Urechiușa sângera, Iar mânzul se oțerea Și sărea, sărea, sărea, Ș-așa bine că fugea, Într-o clipă ajungea În grădină, la cerdac, La hagi Baba-Novac. Cadiul încă sosea, Iataganul își scotea, Iar Novacul cel bătrân Ce nu știe de stăpân, Își ridică genele, Genele cu cârjele Ca să-și vadă oaspele: „Stai, cuscre cadiule, Să ne-ascultăm vorbele, Că junii fac certele Și bătrânii pacele!"