Iordachi al Lupului

Jos, pe apa Prutului, În ținutul Hușului La casele Lupului Mers-a ura Domnului! Mers-a ura și lovit-a, Pe Iordache prăpădit-a! El cu Domnul se-nvrăjbea Și călare pribegea Pe drumul Bugeacului, Scăparea pribeagului, Și cu bine el sosea, Adăpost el își găsea La saraiul Hanului, Cumnatul sultanului. Frunză verde măcieș, Mare groază-i sus, la Ieși, De Iordache c-a să vie Să aducă grea urgie De tătari cumpliți grămadă Să le deie țara-n pradă! Boierii se adunară De la târg și de la țară Și trei zile se vorbiră, Trei zile se sfătuiră Lui Iordache, să-l înșele, Trimițându-i măgulele Ș-un poclon de zece pungi, Patru șaluri tot în dungi, Două scurte, două lungi. Ș-un fugar frumos, domnesc, De soi bun, moldovenesc, Și o carte mare-nchisă Ca de la Domnie scrisă, O hârtie-nșelătoare, Poftitoare, rugătoare, Ca să vie-Iordache-acasă La Maria cea frumoasă. Iar de-i trebuie domnie, I-o dă Vodă cu frăție, Între ei pace să fie!... Iordăchel se-nveselea, Iară hanul îi grăia: „Zece zile mai așteaptă Ca să ai tu parte dreaptă, Căci am scris la-mpărăție Pentru-un firman de domnie, Ori de nu, ia-ți oastea mea Și cu dânsa fă ce-i vrea." „Ba, eu oastea n-oi lua, Că țara m-a blestema. Cine-aduce oaste-n țară Sub blestemul țării piară!" Astfel dac-a cuvântat, Cu hanul s-a sărutat Și spre țară a plecat Cu Marin și cu Ciocan, Cu Lisandru cel bălan, Și cu Zaria, bun viteaz Ce-i cam negru pe obraz. Toți cu inimile drepte, Slugi viteze și-nțelepte; Oameni buni și credincioși Ce-s la masă rușinoși, Dar la luptă hărțăgoși!

Vinerea spre sâmbăta, El Măricăi s-arăta Și cu drag o săruta Mulțumind lui Dumnezeu C-a sosit la locul său... Dar în lume cine știe Azi și mâini ce-o să mai fie!... Iată-un grec, unul Zoilă, Om de vrajbă și de silă, Un trimis de la domnie, (Negre zilele să-i fie!) Olăcește se ducea Și la domn știre făcea C-a sosit Iordache-acasă La Maria cea frumoasă! Frunză verde alunică, Grea pulbere se ridică De la Ieși înspre Milești, Iar printr-însa ce zărești? Arnăuți cu șușanele, Cu argint pe la oțele. Lefegii și darabani Cu-ai lor mândri căpitani. Iordăchele, te ferește, Cursă rea ți se gătește! Cei ce vin călări la tine Nu vin ca să se închine, Ci vin cu porunci domnești Și cu gânduri dușmănești. Frunză verde porumbică! Drăgălașa de Marică Pe Iordache mi-l trezea Și din gură-așa-i grăia: „Hai, frate, la biserică De sfânta Duminică, Că de când ai pribegit Sufletul nu ți-ai grijit!" Iordăchel se întindea Și cu lene răspundea: „Mergi, Marico, dumneata, Că eu nu mă pot scula, Drumul lung m-a obosit, Calul greu m-a ostenit!" Iată, mări, cum vorbea Că fereastra se izbea Și cădea jos la pământ Fără suflare de vânt. Ș-o icoană poleită Trăsnea făr-a fi lovită. Maria se-nspăimânta, Iordache se întrista, Dar pe gânduri mult nu sta, Că Lisandru-i aducea Carte mare și-i zicea: „O ceată de oameni mulți, Lefegii și arnăuți, A sosit aici din sus Ș-astă carte ți-au adus Cu poftire boierească Să mergi la curtea domnească, Dar ascultă-mă pe mine, Căci ce simt eu nu-i a bine. Tu ești mare cât un domn, Iar de ai minte de om, Hai cu toți să-ncălecăm, Arnăuții s-alungăm Și de drum să ne cătăm, Spre Bugeac să apucăm, Pe hanul să-l ridicăm Și foc Ieșului să dăm." Iordăchel nu-l asculta Și din gură cuvânta: „Ba, m-oi duce la domnie Că chiar domnul mă îmbie Și se jură că va face Tot ce-oi vrea ca să mă-mpace!"

Frunză verde de negară, Pe cel drum în zi de vară, Ce se vede strălucind Și spre Ieși înaintând? Un rădvan cu telegari, Șese negri armăsari, Și-n rădvanul boieresc Un luceafăr pământesc, Cu chip dulce femeiesc. Iar pe lângă cel rădvan, Călare pe-un năzdrăvan, Merge mândrul Iordăchel Cu slugile după el: Slugi cu inimile drepte, Înțelepte și deștepte, Ce-s la masă rușinoase, Dar la luptă hărțăgoase. Apoi venea după ei Ceată de arnăuței, Lefegii și darabani Cu-ai lor mândri căpitani. Ei la Ieși cât ajungea, Iordache la domn mergea, Dar domnul cât îl vedea, De mânie s-aprindea Și striga: „Jos pe covor, Tăiați-i capul din zbor." Un călău se repezea, Iataganu-și netezea, Dar Iordache-l aștepta, O palmă voinică-i da, Cât călăul jos pica. Apoi el se întorcea La Lisandru de-i zicea: „Ține tu sabia mea De-mi taie capul cu ea, Că nicicum nu m-a durea." Iar Lisandru, oftând greu, Răspundea: „Stăpânul meu! Pâinea, sarea ți-am mâncat, Nu mă vârî la păcat!" Din nou vodă poruncea, Arnăuții se-mbrâncea, Pe Iordache s-aruncau, De păr lung îl apucau, Pe covor îl întindeau Și din zbor capu-i tăiau. Capul se rostogolea, În sânge se tăvălea Și pe scări se cobora Și-n rădvan apoi sărea. Iar Marica, vai de ea! Capu-n brațe apuca Și plângând la el căta, Și bocind îl săruta, Când pe frunte, când pe gură, Când pe gât, la-ncrestătură. „Alei! Doamne! striga ea, Facă-se pe vrerea mea! Doamna ta să văduvească, Neamul tău să calicească, Târgul tău întreg să ardă Și domnia-ți să se piardă!..." Frunză verde siminoc, La Ieși arde mare foc. Bate para prin Milești, Zbor tăciunii la Lățești, Scânteile-n Bărlănești, Până pe la Ciocănești, Și duc veste de-ngrozit Că Iordache a pierit Și că focul a zbucnit Din blestemul cel cumplit!