Inelul și năframa

Fost-au, fost un crăișor Tinerel, mândru fecior Cum e bradul codrilor Sus, pe vârful munților. De soție și-a luat O copilă din cel sat, Copiliță româncuță, Toți vecinilor drăguță: Cu chip dulce luminos, Cu trup gingaș mlădios Cum e floarea câmpului În lumina soarelui. Iată lui că i-a sosit Carte mare de pornit La tabără de ieșit. El în suflet s-a mâhnit Și din gură a grăit: „Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu, Pune-l în degetul tău. Când inelu-a rugini Să știi, dragă, c-oi muri! „De mă lași plângând acasă, Na-ți năframa de matasă Pe margini cu aur trasă. Aurul când s-a topi, Să știi, frate, c-oi muri!"

El pe cal a-ncălecat Și pe drum a apucat. Mers-a el pân' la un loc Ș-a aprins un mare foc În mijlocul codrului, La fântâna corbului. Mâna-n sân el și-o băga, La năframă se uita... Inima-i se despica! „Dragii mei, ostașii mei, Puișori viteji de zmei!

Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. Eu sunt gata de plecat, Acasă că mi-am uitat Paloșul cel rotilat Pe-o masă verde-aruncat". Îndărăt el a pornit, C-un voinic s-a întâlnit, C-un voinic cu calul mic: „Noroc bun, tânăr voinic! Ce veste, de unde vii?" „Dacă vrei, Doamne, s-o știi, De altul poate-ar fi bine, Dar e rău ș-amar de tine! Tatăl tău că s-a sculat, Țara-ntreagă ne-a călcat Pân' ce mândra ți-a aflat Și pe dâns-a aruncat Într-un tău adânc și lat!" „Na, voinice, calul meu Să mi-l duci la tatăl meu. De-a-ntreba unde sunt eu, Tu să-i spui că eu m-am dus Pe malul apei, în sus Și că-n apă m-am zvârlit La copila ce-am iubit."

Tatăl său țar-a sculat, Tău-ntreg de l-a secat Și copiii și-a aflat Amândoi îmbrățișați, Pe nisip galben culcați, Amândoi senini la față De păreau că sunt în viață. Atunci craiul s-a căit, În mătase i-a-nvelit Și-n biserică i-a dus Și-n două racle i-a pus, Racle mândre-mpărătești Purtând semne latinești. Și pe dânsul l-a zidit În altar, la răsărit, Pe ea-n tindă l-asfințit! Iar din el, frate-a ieșit Un brad verde, cătinat, Pe biserică plecat. Și din ea o viișoară Înflorită, mlădioară Ce din zori și până-n seară Pe biserică s-a-ntins Și cu bradul s-au cuprins! . . . . . . . . . . . . . . . . Tună, Doamne, și trăsnește, Tună-n cine despărțește Dulcea dragoste-nfocată De-un fecior și de o fată.