Poezie

Maghiara

Cu ce jale, ce amar Plâng doi ochi peste hotar! Cât se bate, cât suspină O inimă de dor plină Colo-n țara cea vecină!

Mândri-s ochii ca din rai, Dulci ca soarele din mai. Inima e mândră iară, Căci ea saltă ca o fiară În sân falnic de maghiară.

De-ai fi pasăre sau vânt, S-alergi lumea pe pământ, Ca maghiara scumpă floare N-ai vedea lucind la soare, Nici în luncă, la răcoare!

Alb i-e sânul, dulce crin, Dar hrănește-amar suspin! Negri-s ochii, cu văpaie, Dar pe fața ei bălaie Se topesc ca nori de ploaie,

Căci un domn român vestit Peste munți a năvălit Ș-a luat cu vitejie Multe suflete-n robie Și maghiari nemeși o mie!

A plecat domnul român! Robii după-al lor stăpân Au ieșit plângând din țară Ș-a rămas trista maghiară Cu ochi plânși, cu jale-amară!

De trei zile plânge-acum! De trei zile cată-n drum, Dar nimică nu zărește, Căci iubitul ce jelește Pe drum nici că se ivește!

Unde-i mândrul tău iubit? În ce cale-i rătăcit? Unde-i, Doamne! de nu vine De trei zile lângă tine? Cine-a spune unde-i, cine?

Vai! cu jale, cu amar Plânge el peste hotar! Ca și tine el suspină Cu inima de dor plină Colo-n țara cea vecină!

Iar de vrei tu să-l mai vezi, Peste munți să te repezi Într-a Zimbrului domnie, Unde zac mulți în robie Și maghiari nemeși o mie.

Peste codri, peste munți, Peste ape fără punți, Unde-s florile frumoase, Unde-s fetele voioase, Unde-s doinele duioase.

Să te duci spre răsărit, La cel loc nebiruit Unde-s paloșele crunte, Unde cresc stejari la munte, Unde nasc voinici de frunte!...

Iată-n zori c-a și plecat Pe-un cal alb ne-ncălecat Maghiarina, mândra fată, În bărbat mândru schimbată Și cu paloș înarmată.

De-ai fi pasăre sau vânt N-ai ajunge-o pe pământ, Căci ca vântul ea nu zboară, Nici ca pasărea ușoară! Dar ca dorul ce omoară!

Șesuri, văi, norii din cer În urmă-i departe pier. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește.

În codri merei pustii Unde urlă fiare mii, A intrat fata voinică Și se duce fără frică Pe-o strâmtoare de potică.

Umbra nopții s-a lățit, Groaza-n lume s-a pornit, Vântul suflă, vâjâiește, Codrul urlă, clocotește,

Tunetul în cer vuiește. Dar ea-ndeamnă tot mereu Calul ce răsuflă greu Și mult drum în urmă-i lasă; Că cine doru-l apasă,

De furtuni cerești nu-i pasă! Iată-a sosit în ceas rău Pe malul unui pârău, Pârău mic și fără nume Ce curgea tainic în lume,

Printre flori revărsând spume. Hai, voinice, la cel mal (Zis-a fata către cal.) Dar pe loc calul s-oprește, În pământ ochii țintește

Și cu groază sforăiește. Haideți, hai cu Dumnezeu Să găsim pe dragul meu, Că de mult amar de vreme După el sufletu-mi geme!

Hai, voinice, nu te teme... Calul trist a rânchezat Și-n pârău năvală-a dat. Apa-i crudă ca o fiară!... Iar pe mal din unde-afară N-a ieșit biata maghiară!

Când luci lumina-n zori, Zăcea trupu-i printre flori, Lângă malul alb de spume... Și de-atunci pârău-n lume

Poartă-al Maghiarinei nume. 1843, Slatina