Mândra din Muncel

Colo jos, pe lângă Tisă, Merge mândra cam descinsă Prin ierbuța până-n brâu, Și ține murgul de frâu, Murg voinic și pintenog Care paște busuioc. Ea se primblă-n poieniță Și tot zice din guriță: „Busuiocul l-aș plivi, Mă tem că m-oi zăbovi, Dar l-oi smulge și m-oi duce Până dincolo de cruce, La marginea codrului, La stăpânul murgului, Tot pe culmea din Muncel, La haiducul voinicel. Cine-a vrea ca să mă ieie Meargă-acasă să mă ceie, Meargă-acasă la părinți Cu inima lui în dinți; Iar pe când el mă va cere, Tu, murguțule-n putere, Du-mă iute ca un zmeu, Du-mă la stăpânul tău". Mândra calu-ncăleca, Spre Muncel vesel pleca, Noaptea-n drum o apuca. Ea mergea, calea-și pierdea Și-ntr-un râu adânc cădea, Vai de mândra! vai de ea! Sufletu-i zburând zicea: „Sărmanul copilul meu! Cum rămâne singurel, Fără pic de mângâiere, Fără mamă cu durere!"