Mărioara, Florioara

La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! L-a Moldovei dulce soare Crește floare lângă floare! Multe păsărele-n zbor Fură minți cu glasul lor! Multe fete și neveste Fură inimi făr’ de veste ! Dar umblare-ai, frățioare, Nouă ani întregi cu soare Sus în munte, la munteni, Jos în vale, la văleni, Și de-ai călca nouă țări Și de-ai trece nouă mări, Floricică n-ai găsi, Păsărică n-ai zări, Nici nevastă mândruliță, Nici copilă drăguliță Ca Mărioara Florioara, Zânișoara munților, Sorioara florilor !

Albă ca o lăcrimioară, Dulce ca o primăvară, Era sprintenă, ușoară Ca un pui de căprioară. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel! Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță, S-o tot strângi la piept cu foc. Și să-ți fie de noroc! Ochișorii săi căprii Trezea lumea-n veselii. Perișoru-i aurel, Ca mătasa subțirel, Trăgea ochii tot la el Și pe frunte-i strălucea, Și-n mici valuri se-ncrețea Ca valuri de-a grâului La suflarea vântului! Ș-apoi, frate, mai avea Pe guriță-o floricea, Și-n guriță mărgărele, Și pe față-i drăgănele, Și la sân doi crinișori, Și pe crini doi frăgușori... Să-i dezmierzi ș-apoi să mori!

Ea pe câmp de se ivea, Florile se-nveselea, Inimile-și deschidea, Sufletele-și răspândea Și voios i le-nchina, Și voios se legăna, Și din cale-o întorcea, Și cu toate-așa-i zicea: „Buna ziua, sorioară, Mărioară, Florioară! Spune nouă ce voiești? De la noi ce mai dorești? Vrei tu miros de sulcină Care patimele-alină? Vrei miros de busuioc Ce oprește mândru-n loc? Vrei miros de lăcrimioare Ce dă visuri iubitoare? Vină, dragă-n veselie Să ne-aduni de pe câmpie Și ne-ascunde-n sânul tău, Să-l ferim de deochi rău. Sânul tău să-l răcorim, Și de este să murim, Lângă tine să pierim!” Mărioara le-asculta, Și pe rând le săruta, Și cu ele se-ngâna, Și în plete le-anina, Și pe sân le legăna, Încât ori cine-o vedea De dor mare s-aprindea Și din cale-i se-ntorcea Și cu glas uimit zicea: „Iată zâna florilor, Florilor, surorilor!” Iar la munți când răsărea, Munții vechi întinerea Și cu mușchi s-acoperea, Și copacii-și înverzea, Și apele-și limpezea, Și păserile-și trezea, Ș-apoi astfel îi grăea: „Bună ziua, zânișoară, Mărioară, Florioară! Spune nouă ce voiești De la noi ce mai dorești? Vrei tu apă ne-ncepută Pentru fața ta plăcută? Vrei tu pui de căprioare, Păsărele cântătoare, Fag de miere-ndulcitoare Și vr-o doină jălitoare?” Mărioara-i asculta, La izvoare se culca, Fața albă își spăla, Fag de miere ea gusta, Căprioare dezmierda Și cu drag ea asculta Cânticul păsărilor De pe vârful crengilor, Și sunetul doinelor De prin fundul codrilor; Încât ori cine-o vedea De dor mare s-aprindea, Și din cale-i se-ntorcea Și cu glas uimit zicea : „Iată zâna munților, Munților, cărunților!”

Ori și unde s’arăta Vorbe dulci întâmpina Și trăia în veselie Ca albina pe câmpie. Numai însă câte odată Sta pe gânduri, tulburată, Că-i părea că auzea O șoaptă care-i zicea: „Alei! dragă Zânișoară, Mărioară, Florioară! Mult ești dalbă și frumoasă Și la inimă voioasă! Multe minți ai fermecat, Inimi multe-ai tulburat! Dar gândit-ai, n-ai gândit Că ți-e vremea de iubit? Că ți-a dat Dumnezeu sfântul Ochi să luminezi pământul, Sân rotund de dezmierdat, Buze dulci de sărutat? Și știi, dragă, ori nu știi, C-ai să mori, ș-ai să învii, Ș-o să ai în cer a da Seamă de inima ta?.. Câte flori pe-acest pământ, Se duc toate la mormânt Numai floarea lacului Stă în poarta raiului De judecă florile Ce-au făcut miroasele!”

Iată frate, frățioare, Că-ntr-o zi cu dulce soare, Mărioara se-ntâlnea C-un străin care venea Pe-un fugar sirep de munte Cu steluță albă-n frunte, Și pe loc, cât îl zărea, Făr’ de voie se oprea, Ochii la pământ țintea, Inimioara-i se bătea. Cel străin în cale-i sta Și din gură cuvânta: — „Cale bună, mândruliță!” — „Mulțămim ție, bădiță!” — „Mândruliță, drăguliță, Spune mie-adevărat, Ești tu fată de-mpărat, Sau vr-un vis ce am visat? Că de când mă simt bărbat Multe țări eu am călcat, Fete multe-am dezmierdat, Dar ca tine, chip și stat, Altă-n lume n-am aflat!” — „Străinel, bădițul meu, De vrei să știi ce sunt eu, Întreabă tu florile, Florile surorile.” — „Ești tu fată de muntean Sau copilă de vălean? Viță de om pământean Sau de vr-un Zmeu năzdravan?” — „Străinel, bădițul meu, De vrei să știi ce sunt eu, Întreabă cei munți cărunți, Izvoarele fără punți, Pasările cântătoare Și puii de căprioare.” — „Alei! mândra mândrelor! Tu ești Zina munților, Surioara florilor, Vestitoarea zorilor! Și tu ești ursita mea, Care, spusu-mi-a o stea, C-am să mă iubesc cu ea!” Mărioara se uimea, Fețele-i se rumenea! Iar străinul, ca și ea Sta pe gânduri și tăcea. Numai calul nechezea, Glasul văilor trezea.

Când de-o dată se ivea Și la el ușor venea Un bujor de copiliță Cu râs vesel pe guriță, În cămeșă cu altiță Și cu fluturi în cosiță. Ea venea dintr-o livadă Și la sânu-i de zăpadă Purta snopi de floricele Și crenguța cu vișinele. Și pe iarbă cum săltă Ea din gură-așa cânta: „Frunză verde de sulcină: Am la sânu-mi o grădină Cu flori albe drăgăstoase, Cine a vrea să le miroase, Să-l pătrundă doru-n oase! Am fragi dulci și vișinele, Cine va gusta din ele, Să-i fie zilele-a mele. Măi bădiță, nu dorești Vișinele rădășești, Sufletul să-ți răcorești? Ian privește, frățioare, Mai văzut-ai tu la soare Așa poame ’ndulcitoare?”

Și cum sta, și cum cânta, Cămeșuica-și depărta, Sânișoru-i arătă, Sânu-i plin de floricele Și de roșii vișinele. Cât străinul le vedea Iute mâna-și întindea; Dar Mărioara mi-l oprea Și cu glas uimit grăia: „Nu culege de la ea Că-ți dau grădinuța mea, Grădinuța sânului Cu floarea sufletului!”

Mult străinul s-aprindea Și în brațe-o cuprindea. Și cu drag îi tot zicea: „Zina mea, ursita mea! De azi calea-mi părăsesc, Murgușoru-mi priponesc, Și la tine mă opresc, Cu tine să mă iubesc!” Mărioara-l asculta, Sânul gingaș îi sălta, Fața i se lumina, Ochi-n lacrimi își scălda! Iar fugariu-n loc zburda. Falnic coama-și încorda Și stăpânei lui o dă Gingaș de o dezmierda.

Umbra nopții se-ntindea, Peste munți se răspândea, Și pe văi se adâncea, Când de-o dată se ivea, Sus pe munte strălucea Țintă mică de lumină Ce creștea mereu și lină, Pân-se făcea lună plină, Lună plină și voioasă Ca o frunte de mireasă! Ea pe deal mi se oprea, Și cu drag, de sus, privea Jos, în valea tăinuită, Pe o prispă-acoperită, Două umbre adunate Și cu drag îmbrățișate, Care lung se sărutau Și cu gura se-mbătau Și lumea ’ntreag-o uitau! Iar cât luna le vedea, De foc dulce s-aprindea Și la stele semn făcea. Stelele viu străluceau, Pe rând toate se iveau Și de sus voios priveau Cele umbre adunate Cum sta dulce’mbrățișate, Și cu drag se sărutau Și cu gura se’mbătau Și lumea ’ntreag-o uitau!.. Dar târziu în miez de noapte, Umbrele, cu blânde șoapte, Nevăzute se făcea. Atunci luna se ducea, Peste munții nalți trecea Ș-apoi lin încet scădea, După munți se ascundea! Iar steluțele sclipeau Și-ntre ele-așa grăiau! „Surioare călătoare, Floricele arzătoare! Cu văzutul ați văzut Pe pământul cel tăcut Zânișoara munților, Surioara florilor, Cât de gingaș suspina, Cât de drag se săruta Cu ursitul ei iubit, Încât nici că ne-a zărit? Ș-acum ei s-au tăinuit Și din față ne-au pierit! Surioare călătoare, Unde s-au ascuns ei oare! Floricele lucitoare, De vreți să fim aflătoare, Hai să trecem mai in sus Drept fereastra din apus Și printr-însa să privim, Taina s-o descoperim.”

Stelele curând plecau, Spre apus ele apucau Și drept ferestuică stau Și-n lăuntru se uitau. Și cum stau și cum cătau De foc dulce s-aprindeau Și pe cer se răspândeau Cu-a lor suflete curate, Cu-a lor raze ’mpreunate

Iar în urmă despre zori, La glas viu de cântători, Mărioara se trezea, Ca din vis se dezmețea, Și trezindu-se vedea Pe ursitu-i lângă ea, Care-n brațe-i o strîngea Și cu drag o dezmerda, Mii de sărutări îi da, Când pe fețe rumioare, Când pe buze-ndulcitoare, Când pe unda părului, Când pe valul pieptului, Ș-apoi sta de mi-o privea Și din inimă-i zicea: „Alei! dragă Zinișoară, Mărioară Florioară! Mult ești mândră, mult ești dalbă Ca o porumbiță albă! Mult ești dulce și frumoasă În beția drăgăstoasă! Ochișori-ți strălucesc, Obrăjei-ți ruminesc, Crinișori-ți înfloresc De mă-mbăt și mă uimesc! Stai ah! stai să te privesc, Părul tău să-l netezesc, Și pe sânu-ți fecioresc De zile să mă sfârșesc!”

Mărioara-l asculta, Sta puțin și iar nu sta, Și cu lacrimi ea râdea, Și-n cosițe-i s-ascundea. Ș-apoi iar le depărta, Chipu-i vesel arăta, Și zicea vorbe din rai Cu voiosu-i dulce grai. Mărioar-apoi tăcea, În văzduh un semn făcea, Și li s-arătă de-odată O măsuță mult bogată, Tot cu poame ’mpodobită, Cu năfram-acoperită. Amândoi cât o zăreau, Lângă ea voios săreau Și mâncau si veseleau Cu paharele ’nchinând, Și cu dragoste zicând : „Să trăim, să ne iubim, C-amândoi ne potrivim Și la dalbe tinerețe, Și la suflete mărețe, Și la gânduri trecătoare, Și la inimi iubitoare!”

A doua zi se scula, Fața palidă-și spăla, Păr de aur peptăna, Și frumos se oglindea, Și la soare-apoi ieșea, Spre resărit se-ntorcea, Un sămn tainic de făcea, Și de-ndată s-arăta Și spre ei înainta O teleagă sprintioară, Aurită, dălbioară, Ca un cuib de zânișoară. Iar cât zăna o zărea În cuib răpede sărea Cu străinu-alăturea, Ș-apoi murgului zicea: „Murguleț cu perul creț, De-a Mărioarei drăguleț ! Lasă-ți coama vântului Și umbra pământului, Și pe fața câmpului Să zbori zborul gândului !”

Murgușorul nechezea, La fugă se repezea Și fugea, mări, fugea... Nici umbra nu-l ajungea ! Și trecea, mări, trecea De-a lungișul munților, Curmezișul câmpilor, Prin mijlocul florilor. Iar cât munții o zărea Cu străinu-alăturea, De verziș se despoiau, Cu nori negii se-nveleau, Frunzele-și ingălbineau, Și apele-și tulburau Și de frunzi se scuturau ! Florile înc-o vedea Cu străinu-alăturea, Și capetele-și plecau Și de jale se uscau !

Ear cea mândră zinișoară Mărioară, Florioară, Nici la munți se mai uita, Nici la flori nu mai căta ! Căci de-avea ochi de privit, De-avea suflet de iubit, Sufletu-i și ochii săi Erau pentru dragul ei ! Fugea murgul sprintior, Cu aripi de dulce dor, Și-i ducea numa-ntr-un zbor Pe malul unui izvor. Mărioara mi-l oprea, Și pe mal ușor sărea, Și-n izvor se cufunda Și voios mi se scălda. Apa lin o desmierda, Ca pe-o floare-o legăna, Și pe plete-i se juca, Și cu drag îi anina De tot firul câte-o rouă, Și pe sînu-i câte două. Iar din apă când sălta Și la soare s-arăta, Soarele în cale-i sta, Trupușoru-i săruta, Și cea rouă de pe ea Cu-a lui raze o sorbea, Nouraș o prefăcea Și la ceruri o trăgea. Apoi el o-ncununa, Ș-astfel dulce-i cuvînta : „Alei! dragă zinișoară, Mărioară, Florioară ! Mult ești mândră, iubitoare, Și de lume uitătoare ! Dar gândit-ai, n-ai gândit Că norocu-i mărginit, Și că visul fericit Are-ades amar sfârșit? Și știi, dragă, ori nu știi Că la munți și la câmpii Florile s-au veștezit, De când tu le-ai părăsit ? Știi că toate, într-un gând, S-au întors în cer pe rînd, Și la Domn s-au jăluit Că tu viața le-ai răpit ? Mărioară, draga mea, Facă Domnul ori ce-a vrea! Deie-ți bine, deie-ți reu... Tu ascultă dorul teu, Căci în viața trecătoare Și în lumea peritoare O zi dulce de iubire E un veac de fericire!”

Când norocu-și schimbă pasul N-aduc ani ce-aduce ceasul!... A treia zi Mărioara Își tulbura inimioara Și pe gânduri se punea Și-n tăcere lin plângea. Ce plângea și ce jelea Cu iubitu-alăturea ? Plângea cum plâng florile, Plângea cum plâng zorile!... Era ziua mult senină, Munții pluteau în lumină, Văile-n tăcere lină. Paserile-n umbră sta, Nici zbura, nici nu cânta, Numai umbra se mișca, Cu lumina se lupta Și-n păduri se cufunda. Iar Mărioara-ncet ofta, Ș-astfel blând ea cuvînta : „Cântă-ți frate, cântecul, Să-mi mai dreagă sufletul.” El de sînu-i o lipea Ș-apoi astfel începea: „Frunză verde viorele ! Scumpe-mi sînt zilele mele De când mândra ca o stea, S-a ivit în calea mea ! Dalb luceafăr aurit, Crin ceresc și mult iubit ! Uită cerul pentru mine, Să uit lumea pentru tine!...”

Iată, mări, cum cânta, Mândra cum îl asculta, Că din sat se rădica Glas de mumă plângător, Bocet lung pătrunzitor Ce prin văi amar suna Și-n văzduh se-mpreuna Cu alt glas răsunător Glas de clopot jălitor...

Lumea se înfiora ! Mărioara tremura, Împrejuru-i se uita Și spre munți în vârf căta. Când deodată, vai de ea! Sus la munte ce vedea? Un nor negru ca un zmeu Ce venea, venea mereu, Aripi negre întinzând Și tot cerul cuprinzând. Mărioara-ngălbinea, De ursitu-i se lipea, Brațele-și încolăcea Și cu groază-ncet zicea : „Dragul meu, ursitul meu! Iată vine, vine-un zmeu De la sfântul Dumnezeu. Frățioare iată-l vine De la munte drept la mine Să mă ia de lângă tine, Căci de când noi ne-am iubit, Florile s-au veștezit Și la Domn s-au jăluit Că de tot le-am părăsit !”

Și cum sta, și cum vorbea Lacrimile-o ’mpodobea. Însă norul sus vuia Și pe cer se tot suia. Tunetul grozav tuna, Munți și văi se resuna. Fulgerile s-aprindeau, Ploile potop cădeau. Iar Mărioara, val de ea! Ochișori-și ascundea, Căci de-odată negrul zmeu O cuprinse-n brațul său Și cu ea zburând s-a dus În cei munți despre apus. Și curând în urma lor Se topea grozavul nor, Aerul se-nsenina, Și cerul se lumina.

Unde-i, unde-i Zânișoara, Mărioara Florioara, Vestitoarea zorilor, Surioara florilor? În ce țară-a pribegit, Pe ce țărm ea s-a oprit? Mers a peste nouă țări, Nouă țări și nouă mări? Ori s-a dus în nalte plaiuri, Colo, sus, pe câmpi de raiuri, În grădina Zânelor, În locașul stelelor?.. Nu se știe, nu se spune Unde-i gingașa minune. Dar pe când e luna plină, Când e noaptea mult senină, Se aud în miez de noapte Despre munți duioase șoapte Ș-un glas blând ca un suspin Care cântă-ncet și lin:

„Frunză verde lăcrimioară, Vai de biata-mi inimioară!

Ori ce vânt răcoritor Îi aprinde foc de dor!

Bate vântul printre flori? Îi dă dor de la surori.

Bate vântu-n stejerel ? Îi dă dor de voinicel.

O, străine, dragul meu, Mult amar te jălesc eu!

Vin’, aleargă lângă mine, Să mă mai iubesc cu tine.

Neagră e străinătatea! Crudă e singurătatea!

Voinicele, ursițele, Fă pe gândurile mele,

Că mă bate vânt de vară Și-mi insuflă dor de țară,

Și-mi aduce ne-ncetat, Dor de visul ce-am visat;

Dar nu-i foc de dor mai rău Ca focul de dorul tău!” .................................