Poezie

Palatul Loredano

În cel palat de marmoră antică Ce poartă-n frunte-o scumpă mozaică, Tablou artist de seculi admirat, Reamintind Olimpul încântat,

Opt mari ferești, ogive dantelate, Cu lei pletoși pe margine săpate, Răspând lumini și zgomote de bal În negrul sân al Marelui Canal.

Dulci armonii de flaute, vioare Conduc un hor de danțuri săltătoare, Și, ca prin vis, plăcute năluciri Se văd trecînd prin magice luciri.

Trec albe frunți cu flori, și brațe dalbe, Trec negri ochi cu foc, și sânuri albe, Iar prin văzduh se-mprăștie ușor Un farmec viu, aprins, îmbătător.

Din când în când sus pe-un balcon s-arată Un înger alb, o frunte-ncoronată Cu flori de crin aduse din Milan Pentru Alda, comtesa Loredan.

Ș-oricare om sub stele o-ntrevede, Fie plebeu sau patrician, el crede Că s-au ivit în ceruri pentru el Un serafim visat de Rafael.

Gios pe canal gondolele-nșirate, De-al nopței vânt alene clătinate, Adorm încet prin legănarea lor Pe gondolieri în visuri de amor.

Unul din ei tăcut însă veghează ; Ochiu-i țintit în sus crunt scânteiază, Ș-un lung suspin frământă peptul său : «Ah ! unde-i ea ? zice, și unde-s eu !

Cuget amar ! frumoasa contesină Răspânde-n bal splendoarea sa divină. Toți încântați o-ncungiură,-i șoptesc Cuvinte dulci de-amor... toți o iubesc !...

O ! chin grozav !... și ea fără mustrare La acel imn de-amor, de admirare Zâmbește lin ca Venus între zei, Nemaigândind la gondolierul ei !»

Plângând, Tonin acordă mandolina Și, inspirat de vechiul Palestrina, Prelude-ncet, apoi cu glas sonor Prin viers duios el spune al său dor.

De pe canal vibranta lui cântare Zboară-n văzduh, pătrunde-n sala mare Cu vântul blând ce-aduc albele zori... Toți stau pe loc și-n inimi simt fiori.

Pe la ferești, pe gotice balcoane, Prin galerii cu sprintene coloane Vin alergând reginele din bal Și-n grup uimit se pleacă pe canal.

Sufletul lor palpită-n a lor sânuri... Flori de briliant, brațele cu rubinuri, Orișice au la ele mai de preț Cade aruncat pe lângă cântăreț ;

Dar el, perdut în visuri dureroase, Răpit pe-un val de note-armonioase, Stă neclintit și fără a videa Tot ce din zbor în barca lui cădea.

Mister adânc ! deodat-a lui cântare Vibrează lung de-o stranie-exaltare, Căci au căzut pe el din cer senin Flori de Milan, frumoase flori de crin.

Cine de sus le-au aruncat lui, cine ?... De vrei s-o știi, răpede-te, străine, Și vei zări o gondolă zburând În zori de zi spre Lido-naintînd.

Gondola s-a oprit, iar în gondolă, Sub coperiș cântând o barcarolă, Șede-n genunchi un june gondolier, Mai fericit decât San-Marc în cer.

Un înger alb pe-o pernă voluptoasă.. Dar ce să spun a lor taină-amoroasă Soarele-i sus, apoi soarele-i gios, Valu-mpregiur suspină-armonios...

Mircești, 1871