Poezie

Oprișanul

I

Colo-n țara muntenească, Țară dulce, românească, Ca și cea moldovenească, În oraș, la București Sunt curți nalte și domnești, Iar în curți o sală mare Unde șede la prânzare Mihnea-vodă cel cruntat De boieri înconjurat. „Boieri mari, boieri de rând! (Zice domnul închinând) Toți mâncați, cu toții beți Și cu bine petreceți; Numai unul poftă n-are De băut și de mâncare, Cantar Slutul, armaș mare! Ori bucatele nu-i plac, Ori de noi nu-i este drag!" Boierimea-ncet râdea, Iar Cantarul răspundea: „Alei! doamne Mihnule, Mihnule netihnule! Alei! tu, stăpânul meu, Lumina-te-ar Dumnezeu! Bucatele tale-mi plac Și de oaspeți îmi e drag, Dar unde s-au pomenit, S-au văzut și auzit Două săbii într-o teacă, Doi domni în țară săracă? Măria-ta-n București, Oprișanu-n Stoienești! Ce-am văzut la Oprișanul N-am văzut nici la sultanul, Că el are-n câmp, la soare, Mii și sute de mioare... Ies în vară fătătoare; Berbeci are sute-ntregi, Cu cozile pe telegi, Și ciobani tot înarmați, Cu postavuri îmbrăcați, De nu crezi că sunt ciobani, Ci chiar neaoși căpitani. Nu mi-e ciudă de asta Cât mi-e ciudă de alta: Oprișanul încă-și are Herghelii în număr mare, Două, trei, cinci mii de iepe Tot alese și sirepe, Pintenoage la picioare Cu cergi albe pe spinare Și cu doi mânzi fiecare. Nu mi-e ciudă de asta Cât mi-e ciudă de alta: Oprișanul are-n sat Ogari, copoi de vânat, Cu zgărzi late, țintuite, Pe la margini poleite, Și mai are grajduri mari, Cu cincizeci de armăsari, Jumătate arăpești Și ceilalți moldovenești! Nu mi-e ciudă de asta Cât mi-e ciudă de alta: Scutarul lui Oprișan N-are față de țăran, Pe deasupra-i cu suman, Dar pe trup are catan Și cârligu-i de scutar Nu-i de-alun, nici de stejar, Ci de aur tot săpat Cu pietre scumpe lucrat, Și-n vârful cârligului Sub mâna scutarului Este-o piatră nestemată, Ce plătește lumea toată!" „De-i așa cum zici, Cantare, Lasă prânzul, sai călare Și-ntr-o fugă să te duci Pe-Oprișanul să-l aduci Cu toate podoabele, Cu toate averile Să-și dea socotelile!" Astfel domnul poruncea! Cantar vesel se ducea La cel sat, în Stoienești, Unde sunt averi domnești. El acolo cum venea Cu scutarul se-ntâlnea Și porunca-i arăta Și din gură cuvânta: „Mihnea-vodă-n București Face praznice domnești; Toți boierii credincioși Și de pace bucuroși Lângă domn s-au adunat Și pahare-au închinat, Numai unul n-a venit, Oprișanul cel vestit! De-i vrăjmaș și om de ceartă, Mihnea-vodă-acum îl iartă Și-l poftește ca să vie Ca un frate la domnie!"

II

Oprișanul credincios Și de suflet omenos Se pornea din Stoienești Ș-ajungea la București Noaptea pe la cântători Pân-a nu răsări zori. Mihnea-vodă adormit Dormea pe-un pat aurit În cămară-ntunecată Tot cu șaluri îmbrăcată. Dar deodată se trezea Și la slugi așa grăia: „Slugi, aprozi, copii de casă! Voi dormiți și nu vă pasă Soarele c-a răsărit Și pe mine m-a trezit, Dar voi oare nu gândiți Când în somn vă leneviți Că am țară de domnit Judecăți de săvârșit Și boieri de boierit?" Toți aprozii se trezeau Și lui vodă răspundeau: „Rămâi, doamne, liniștit! Soarele n-a răsărit, Dar în locu-i a sosit Oprișan din Stoienești Cu averi împărătești. El în curte a intrat, De zăbrea a aninat Un cârlig de împărat, Cu pietre scumpe lucrat, Ce lucește ca un soare Într-o zi de sărbătoare. Mihnea-vodă se scula, Fața albă își spăla, Barba neagră-și pieptăna, La icoane se-nchina, Apoi el se înarma Și pe Oprișan chema: „Oprișan din Stoienești! Cu dreptul să ne grăiești Ce-ai făcut de-ai adunat Averi mari de împărat, Încât nu numai averi, Dar ai și scutari boieri?" „Dumnezeu mi-a ajutat Și eu mi le-am adunat Din darul sfinției-sale, Din mila măriei-tale!" „Nu-l crede, măria-ta! (Cantarul atunci striga). El mie s-a lăudat Ca avere-a adunat Numai din puterea lui, Nu din mila domnului. Dar n-am ciudă de asta Cât am ciudă de alta: Oprișanul mi-a spus mie Că așteaptă ca să-i vie Firman de la-mpărăție Să te scoată din domnie!" Mihnea-vodă se-ncrunta Și din gură cuvânta: „Pân-a veni firmanul Piară-ntâi Oprișanul! Jos la poartă să-l duceți Și capul să i-l tăieți!" De vrăjmaș ce mult era, Armașul se bucura. Ca o fiară se-arunca, Pe-Oprișanu-l apuca Și pe scări îl îmbrâncea Și la moarte mi-l ducea! Când la poartă, frate, iată Un rădvan că se arată, Tras de șase telegari, Negri, ageri armăsari Cu cozi lungi și coame mari. Iar înuntru o bătrână Cu-o icoană sfântă-n mână Și cu haine mohorâte Și cu pletele albite. Pe-Oprișan cât ea-l vedea, Sus, la domnul se ducea, Și-n genunchi trupu-și frângea Și grăind amar plângea: „Alei! doamne, fătul meu! Nu te ierte Dumnezeu Să omori pe Oprișanul Că-i peri până la anul! Știi tu, Mihneo, ori nu știi Că-n ziua Sântei Marii Era, doamne, ca să-ți vie Firman de la-mpărăție Să te scoată din domnie? Ș-aveai parte de firman Făr' de bietul Oprișan Care-n cale i-a ieșit Și-ndărăt l-a napoit Dăruind chiar pe vizir Cu-armăsari de la Misir, Și cu pungi de bani o mie Să te lase pe domnie!" Oprișanca nu sfârșea, Mihnea-n curtea lui ieșea Poruncind la toți să saie Pe-Oprișan ca să nu-l taie. Dar Cantar, armașul mare, Își făcuse răzbunare; Și capul nevinovat Zăcea-n țărnă aruncat Lângă trupul răsturnat! Vai de omul cu păcat! De păcat e alungat Și nu poate-a fi scăpat! Vânzătorul de armaș Fiară crudă, om pizmaș, Fost-a gol legat la soare, Și de mâini și de picioare, Gol legat de cozi de iepe, De patru iepe sirepe, Care, când se opintiră, În patru părți se izbiră Și-n patru îl despărțiră!

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere