Plângerea țării

Frunză verde de negară, Vai! sărmană biata țară, Cum te-ajunge focul iară! Rușii vin, te calicesc, Nemții te batjocoresc Și ciocoii te hulesc! Nu mi-e ciudă de străini, Cât de pământeni haini, Că tu dragă le-ai fost mumă Și ei singuri te sugrumă! Nu mi-e ciudă de muscali, Nici de nemții bocăncari Cât mi-e ciudă de ciocoi Că te lasă la nevoi De țipă sufletu-n noi. Frunză verde de neghină, Vai ș-amar de-a ta grădină! Cea grădină cu flori plină! Cum o calcă, cum o strică Niște iezme fără frică! Cum îi smulge florile Și-i pradă rodurile! Frunză verde de mohor, Vai de sânu-ți plin de dor, Cât e el de hrănitor Și la iepe căzăcești, Și la câini flămânzi nemțești, Și la pilafgii turcești, Și la râme ciocoiești! Sărăcuț de maica mea, Cui a fi milă de ea? Sărăcuț de locul meu, Când l-a scăpa Dumnezeu? Hai, copii, la cei stejari Să tăiem niscaiva pari, Țara să ne-o țărcuim Și de iezme s-o ferim!