Poezie · 1888

Ploconul lui Peneș

Peneș stă pe câmp de pază Noaptea-i neagră-n jurul său. El țintește ochi să vază Ochii dușmanului rău. Dar nimic nu luce-n zare. Zarea-i oarbă, ceru-i orb. Prin cumplita-ntunecare Trece-o boambo și un corb.

Peneș stă și se gândește La căminul strămoșesc La iubita ce-l iubește, La părinții ce-l jelesc. Apoi șterge cu oftare Două lacrimi într-ascuns, Și iar cade-n cugetare, De un tainic dor pătruns.

Peneș cugetă și zice: „Ce minune de odor „Să duc țării când d-aice „M-oiu întoarce-nvingător? „Să-i adun comori străine? „Robi în cârduri să-i adun? „Ba mai bine, eu, mai bine „Drept plocon să-i duc un tun?..."

Peneș, om de omenie, Sare-n Plevna dintr-un zbor Și apucă-n bărbăție Tunul cel mai tunător. Țării lui apoi cu fală Dându-l, zice: „Fă din el „O coroană chiar regală, „O coroană de oțel!

„Și cu dânsa-nlăurește „Domnul nostru norocos, „Ce ne-au dus, dus vitejește „La războiul glorios. „El «virtutea militară» „Ici, la piept, mi-a aninat. „Eu îi dau, re-ntors în țară, „O coroană ș-un regat".