Poezie

Poiana fermecătoare

I

Prin cea luncă sunătoare, Printre fragede vlăstări, Când la umbră, când la soare Șerpuiesc două cărări.
Una e răsăriteană, Alta-i de la miazăzi, Ș-amândouă-ntr-o poiană So-ntîlnesc după o zi.
Mii de cântice voioase Prin frunzișul de smarald Fac concerte-armonioase Ce plutesc în aer cald,
Și cu dânsele-mpreună Două tinere cântări Se îngină și răsună Jos, pe ambele cărări.
Una gingaș se ridică Dintr-un popi frumos, rotund. Frunza-n luncă se despică, Crâgurile se pătrund,
Căci e viers de fală mare, Viers de inimi turător, Care face de tresare Și năsipul din izvor.
Copilița ce tot vine Despre mândrul răsărit Duce-un dor vioi cu sine, Duce dorul de iubit.
Ea cu mâna-i firu-ntoarce Când mergând, când stând pe loc. Iar cu gândul gingaș toarce Visuri blânde de noroc,
Căci acum e primăvară Și e dulcea luna mai Când în sânuri și pe-afară Tot e viață, tot e rai !
: : : : : : : : : : : : : : :

II

Pe cărarea ceealălaltă, Spre poiană-naintând, Un codrean cu fruntea naltă Vine astfel haulind:
«Dup-atâta lungă cale Ce-am făcut în viața mea, Am ajuns acum în vale Și am dat de cale grea !
Merge-voi tot înainte Făr-a mă-ngriji de drum ? Ori aș face mai cu minte Să stau locului de-acum ?
Tot ce mișcă, tot ce zboară Mă îndeamn-a rătăci Ca un râu ce se coboară Fără-n veci de-a se opri,
Iar o floare de grădină Îmi șoptește-ncetișor Ca să prind eu rădăcină Lângă ea, lâng-al ei dor.
Codri, codri frățioare ! Cum aș face, cum să fac A mea soartă călătoare Cu-al meu suflet s-o împac !»
Cântă el cu glasul tare, Cântă ea cu glas duios, Și pădurea în vibrare Le răspunde-armonios,
Dar cărările sub păsuri Cu încetul s-au scurtat. În poian-ambele glasuri, Deodat-au răsunat
Și voinicu-n nemișcare Au rămas pe loc, uimit, Și copila în mirare Pe obrazu-i s-au roșit !
: : : : : : : : : : : : : : :
Lunca tace, umbra piere, Cerul varsă dulci văpăi; Nu s-aude prin tăcere Decât inimi cu bătăi,
Și din cuiburi, de sub frunză, Pe furiș mii de ochiri Cată lung ca să pătrunză Taina dulcei întâlniri.
O ! minune,-un grai ferice, Al naturii mândru grai Se înalț-atunci și zice : «Oaspeți de-al juneții plai !
Mergeți vesel prin verdeață, Pe-o cărare la un loc, Tot spre viață cu dulceață, Tot spre loc plin de noroc !»
Ambii tineri în uimire L-acel glas dumnezeiesc Își dau mâna cu-o zâmbire, Își strâng mâna și pornesc,
Și ies vesel din pădure Dispărând, frumoși și dragi, Prin huceagul plin de mure, Prin fânațul plin de fragi.
Lunca suna viu fanfare... Ei se duc strălucitori Pe o singură cărare Ce s-acopere de flori,
Căci e draga primăvară Și e dulcea luna mai, Când în sânuri și pe-afară Tot e viață, tot e rai!

Setări de citire

Așa va arăta textul pe care îl citești.

Mărime text
Contrast
Aspect
Literă
Spațiere