Radu Calomfirescu

În oraș la București, În curți nalte și domnești Mândră masă e întinsă Și de mari boieri cuprinsă. Dar în mijloc cine șede? Mircea-vodă-n mijloc șede, Și la dreapta lui se vede Doi Căplești și trei Buzești Zmeii Țării Românești, Purtătorii oștilor Și fruntea boierilor. Ei toți beau, se veseleau Și pe domn îl fericeau, Dar când fu despre beție, Despre dalba veselie, Iată, nene, că sosea Și la domn îngenunchea Radul din Calomfirești, Zmeul Țării Românești, Cu sluga lui, cu Nedea, Ce de mic îi tot dădea Ajutor bun de putere Și cuvânt de mângâiere: „Domnule, măria-ta! Fie cum oi cuvânta: Îți aduc ție-nchinare, Ca unui frate mai mare, Și-ți doresc mereu să fii Cu izbânzi și veselii. Dar știi, Doamne, ori nu știi Că tătarii m-au lovit Și tătarii mi-au robit Copilașii Drăgălașii, Măiculița Drăgulița. Rău mă doare inimioara De copii, de soțioara, Dar mă doare și mai tare De măicuța ce mă are, Că-i creștină și bătrână Ș-a să-ajungă-a-fi cadână, De râsul căpcânilor Prin casa păgânilor. Rogu-te, măria-ta, De vroiești a m-ajuta, Dă-mi ajutor pe Buzești Și pe cei tustrei Căplești, Purtătorii oștilor Și fruntea boierilor!" Mircea-vodă-l asculta Și din gură cuvânta: „Alei! Radule mișel! Mai așteaptă tu nițel, Până ce vom ospăta, Până ce ne vom culca, Până ce ne vom scula, Să văd ce vis om visa Ș-apoi ajutor ți-om da!" Radu buzele-și mușca Și la față se schimba. „Să trăiești, măria-ta! Iar dacă te-oi aștepta Până ce îi ospăta, Și până ce te-i culca, Și până ce te-i scula, Să vezi ce vis îi visa, Tătarii s-or depărta, Păgubaș ei m-or lăsa!"

Radu iute-ncăleca, După dușmani se lua Cu sluga lui, cu Nedea, Ce de mic îi tot dădea Ajutor bun de putere Și cuvânt de mângâiere. Gonea el, mereu gonea, Gonea, nu mai ostenea, Nebăut și nemâncat, De dor mare frământat. Când a fost a treia zi, Pe tătari el îi zări, Atunci Nedea că grăi: „Hei! stăpâne Radule, Ascultă-mi povețele, C-acum e pe vitejie, Pe vinceală sau robie, Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele; Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine!" În tătari ei se izbeau, Vârtej de moarte făceau, Și tăiau, nene, tăiau, Pe tătari îi risipeau, Și pe cei robiți scoteau Și pe-acasă-i trimiteau. Dar pe maică-sa bătrână N-o găsea-n ceata păgână. Radu-n scări se ridica, Ca vulturul se uita Peste câmpii Lăpușnii, Peste câmpi merei pustii, Și cum sta și cum ochea Iată, nene, că zărea Un cort mare și rotat, Cât un cort de împărat; Și-n cort zărea pe-un mârzac, Un mârzac de la Bugeac Care-n brațele-i strângea O creștină ce plângea. Fulger Radu se făcea, Ca un fulger se ducea Și la cort se repezea, Pe mârzac îl reteza Și în lance că-l lua, Mort în câmp îl arunca, Apoi vesel purcedea Cu mă-sa și cu Nedea, Ce de mic îi tot dădea Ajutor bun de putere Și cuvânt de mângâiere!

Iată la mijloc de cale, La fântâna dintr-o vale, Iată bună-mpreunare Cu cinci voinicei călare, Cu Buzești și cu Căplești Zmeii Țării Românești! „Noroc bun, și cale bună! Ce vânt dulce vă adună Și cu mine svă-mpreună?" „Noi în cale ți-am ieșit C-avem dor de hărățit. 1 Și la harță vitejească Și la joacă războiască." Ei la harță se luau, Pe jurământ s-apucau, Stăpânii să hărățească Și slugile să-i privească! Începea dar de călare Harța cea din fuga mare, Paloșele zângănind, Sulițele învârtind, Buzduganele ciocnind Și din gură chiuind. Când deodată cei Buzești Și cu cei tustrei Căplești Peste Radu năvăleau, Cu cinci lănci îl străpungeau, Apoi capul îi tăiau, Pe-o tipsie îl puneau Și la domnul îl duceau Și cu toți așa grăiau: „Alei! doamne, doamne Mirce! Alei! doamne mult voinice! Radu de-ar mai fi trăit, Scaunul ți-ar fi răpit! Iată capu-i, dă-l la corbi Și copiii lui fă-i robi!" Bine vorba nu sfârșeau, Iată, nene, că veneau, Sluga veche, moș Nedea Cu măicuța Radului La scaunul Domnului, Și-amândoi îngenunchea Și, plângând, maica zicea. „Alei! doamne, doamne Mirce, Alei! doamne mult voinice! Fă-mi dreptate, fă-ți dreptate, Radu că ți-a fost bun frate, Că eu, doamne, din păcate, M-am iubit cu taica tău De-am făcut pe Radul meu!" Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrână o scula, Mâna dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. El boierii aduna Și de moarte-i judeca. Gâdele îi apuca, Sus, la scară-i aducea, Un covor le așternea, În genunchi îi tot punea Și mâneca-și sufleca, Și pala și-o ridica, Și capetele zbura, Zburau pe scări de-a dura, Când Buzești peste Căplești, Când Căplești peste Buzești.