Răpirea Bucovinei

Ceahlău, bătrân gigante al munților Carpați! Privește peste norii în juru-ți adunați! Ce sgomot, ce contraste pe laturile tale: De-o parte veselie, de alta lungă jale!

Austria, imperiu, al cărui vultur mare Rotundul glob și sceptrul îi ține strânși în ghiare, Austria ce vede foind l-a ei picioare Un roi în neastâmpăr de mari și mici popoare, Și poartă cu mândrie coroana cezarină, La care-nsuși Carpații și Dunărea se-nchină; Austria ferice azi e în sărbătoare! Armatele-i deprinse a fi învingătoare Desfășură largi steaguri de falnică paradă Sub cerul Bucovinei ce geme, tristă pradă… Soldații-n uniforme ferite de-orice pete, Se-nșiră ca un codru de puști, de baionete, Atât de îngrijite cât par, lucind la soare, Un arsenal simetric de arme-încă fecioare. Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie Ca lauri blânzi de pace în lipsă de răsboaie, Ei stau în linii drepte și armele prezentă La șefi muiați în aur, înfășurați în lentă Și gârboviți sub sarcini de fapte glorioase. Aproape sburdă-n sgomot scadroane numeroase De bravi husari, centauri, iuți-fugători, mult sprinteni Cu aripi la copite și la picioare pinteni, Leiți pe cai de frunte și stând în ranguri drept, Ei par în nerăbdare să iee lumea-n piept.

Maghiarul răsucește mustața-i cătrănită; Iar calu-i mușcă frâul sub buza lui strunită, Având unul cu altul o tainică rudire Prin dorul ce frământă sălbatica lor fire. Privindu-i, stai pe gânduri și-ntrebi de-nobileazâ Calul pe om, sau omul pe cal îl completează. La dreapta se văd tunuri în rând lucind de-oparte. Deprinse a svârli moartea în dușmani de departe. Aspectul lor e crâncen, grav, amenințător. Căci moartea locuește ascunsă-n sânul lor; Iar gura-le e gata din piept s-arunce-n vânt O salvă triumfală sau salvă de mormânt.

Și-n laturi și-mprejurul puternicei armate Se-ndeasă o gloată oarbă de tipuri variate: Nemți, leși, rusnaci și unguri, babelică mulțime Pătată, nădușită de neagra evreime. Toți pleacă a lor frunte pe când în catedrală Se-nalță Te-Deumul la sfera ideală. Toți sunt în așteptare… De-odată-un freamăt sboară De-alungul prin oștime și-n gloată se strecoară. Un semn! Comanda trece prin rangurile dese, Tamburele răsună și muzicile-alese Întoană mari fanfare ce se unesc în sunet Cu-a clopotelor svonuri, cu-a tunurilor tunet.

Electrică scânteie pătrunde lumea toată. Un glas de mii de glasuri, un ura lung de gloată Esprimă-n limbi diverse naive-entusiasmuri… Delirul evreimei ajunge pân-la spasmuri! Dar ce serbează astfel Austria cu fală? Serbează-al unui erou vr-o faptă imortală, Sau ziua unui Cesar, sau nouă mari victorii Ce-au coronat armata cu mari și nouă glorii?

Ceahlăule, vecine cu-a cerului minuni, Vechi martur de-ale lumei clipești deșertăciuni! Răspunde din-nălțime: De ce astă serbare Deșteaptă în Suceava o lungă văetare, Un plâns de-amărăciune, un gemet de morminte, Un nou fior de moarte prin moartele-oseminte? A clopoteor tonuri metalice, pompoase, De ce trezesc în Putna răsunete duioase? De ce tresar stejarii cu-un freamăt de oștire? De ce românul simte o cruntă oțerire? De ce măreața umbră-a lui Ștefan, sus pe munte, Cu giulgiul său de secoli s-acopere pe frunte?

“Austria serbează cu vâlfă maiestoasă A tristei Bucovine răpire dureroasă Prin frauda infamă și-a turcului vânzare!… E jubileu de moarte, căci prețul de trădare S-au numărat pe racla lui Ghica Domn, ucis!… Și astăzi pe-acea crimă un secol s-au închis”. Închis?… Noi îl deschidem!… și adevărul sfânt Chiemat, la glasul țerii se-nalță din mormânt, Fantasmă sângerândă, la lume el apare Să spuie a lui Ghica română protestare În ziua mult nefastă când tristă, umilită, Moldova de-a ei soră fu silnic deslipită; Să spuie făr-de-legea acelui laș vizir, Unealtă de peire a domnului martir, Ce-n setea lui de aur jertfit-au lăcomiei O sculă din coroana antică-a României!

Victimă neferice înaltelor trădări, Azi este începutul a talei răsbunări, O! Ghica, nume sacru ce astăzi reapari Ca veșnică sentință a gâzilor barbari! Privește!-o mare umbră, din boltele senine În astă zi de doliu când mii de limbi străine, Creștini legați cu Iuda în stranie unire, Serbează-a Bucovinei modernă restignire! Privește! Noi cu jale, supuși acum tăcerii Venim ca să-ți aducem ofrandele durerii, Venim să vărsăm lacrimi ce inima le plânge Pe locul unde curs-au, o! Doamne, al tău sânge!

Istoria înscrie tot ce-au văzut și vede. Ea zice: Românie, în ceruri te încrede. Căci lacrimile calde de-un neam întreg vărsate Rodesc jos Dreptul sacru și sus nalta Dreptate. Deci, umbră maiestoasă, te-ntoarce spre hotare Și-acum, după un secol trecut, zi cu glas tare:

“Tu, scumpă Bucovină, odraslă românească! Tu, cuibul vitejiei, tu, fală strămoșească! Răspunde-n fața lumii cu-a ta disprețuire Acelor ce aclamă a ta nenorocire. Evreii te insultă l-a soarelui lumină Ca pe un șoim ce-l roade o lacomă vermină. Ei râd de tine astăzi crezând c-a lor grămadă, De-acum pe veșnicie te face a lor pradă; Dar nu te pot ajunge insultele profane Când ești vlăstarea, fiica cohortelor romane; Când, falnic rezemată pe vechile mormânturi Păstrezi în al tău suflet anticele avânturi. Când fiecare arbor din codrii-ți fioroși Cuprinde o legendă din timpii glorioși; Când fiecare stâncă, și plaiu, și râu, și nume Atestă că nu piere romana gintă-n lume! Prin aer câteodată se văd trecând în sbor Lungi cârduri de corbi negri cu svon croncănitor. Flămânzi, ei cad pe câmpuri, se cred stăpâni pe țeară, Dar e destul să vadă un uliu, ca să piară. Pe ceriurile-albastre adeseori s-adună Troiene-ntunecoase de negri nori ce tună. Se pare c-au să verse potopul pe pământ, Dar ca să-i risipească ce trebue?… un vânt!”

Veni-va ziua sfântă când vântul mântuirii Va duce corbi și nouri pe calea pribegirii, Și cerul țării noastre iar fi-va nepătat Și limpede ca ochiul de lacrimă spălat. Iar pân-atunci, o! Doamne, dacă-i permis să râdă De codrul vechiu și sacru prădalnica omidă, Hulească evreimea fanatică, dușmană, Uitând Ierusalimul; uitând spada romană! Și marele imperiu aclame cu trufie Un act care atristă pe-ntreaga Românie! Ordone umilirea simțirei creștinești Ca să complacă urei și turbei evreești, Și facă să răsune văzduhul de fanfare De clopote, de tunuri, de crâncenă serbare. Zadarnic! acel sgomot, cât de puternic fie, Nu-mpedică pe bronzu-i istoria să-nscrie, Pe lâng-a lumii fapte infame, sau sublime, O fraudă, o crimă și două mari victime!