Poezie

Strigoiul

În prăpastia cea mare, Unde vântul cu turbare Suflă trist, înfricoșat, Vezi o cruce dărâmată Ce de vânt e clătinată, Clătinată ne-ncetat?

Împrejur iarba nu crește Și pe dânsa nu-și oprește Nici o pasăre-al ei zbor; Că sub dânsa-n orice vreme Cu durere jalnic geme, Geme-un glas îngrozitor.

Când e noapte fără stele, Mii de flăcări albăstrele Se văd tainic fluturând, Și prin ele crunt deodată O fantasmă se arată, Se arată blestemând.

Călător nenorocite, Fugi de-acele căi pocite De ți-e calul de bun soi, Că-n mormântul fără pace Și sub cruce-acolo zace, Zace singur un strigoi!

Într-o noapte-ntunecată Dulce șoaptă-namorată Prin văzduh încet zbura. Două umbre sta în vale, Ce, cuprinse-n dulce jale, Amor vecinic își jura.

Iar pe-o culme-n depărtare Se vedea mișcând la zare Un cal alb, copil de vânt; Coamele-i erau zburlite, Ș-a lui sprintene copite Săpau urme pe pământ.

Nu te duce, nu, bădiță! (Zicea blânda copiliță

Cu ochi plânși, cu glas pătruns) Ah! te jur pe sfânta cruce! Stai cu mine, nu te duce... Dar voinicul n-a răspuns;

Ci, strângând-o cu-nfocare, După-o dulce sărutare, Repede s-a depărtat Și, sărind cu veselie Pe-al său cal de voinicie, În văzduh s-a afundat.

Cine-aleargă pe câmpie Ca un duh de vijelie Într-al nopții negru sân? Cine fuge, cine trece Pe la ceasul doisprezece?... Un cal alb, cu-al său stăpân!

Vântul bate, vâjâiește, Falnic calul se izbește, De se-ntrec ca doi voinici. Dar prin neguri iată, iată Că lucesc pe câmp deodată Mii de focurele mici.

Ele zbor, se depărtează. Zboară calul, le urmează, Pășind iute către mal. Stai, oprește!... de pe stâncă, În prăpastia adâncă Au picat stăpân și cal!

Și-de-atunci în fund s-aude Gemete, blăstemuri crude Care trec pe-al nopții vânt. Și de-atunci ades s-arată O fantasmă-nfricoșată Care iese din mormânt!

1845, Mânjina