Poezie

Zilele Babii

Baladă

I

Cât au fost iarna de lungă Au ținut soarele strâns Sub al ei cojoc încins, Crivățul să nu-l ajungă, Nici să fie-n față nins.

Iară sora ei mezină, Dochia, l-au îndrăgit Și la rându-i a vrăjit Să atragă-a lui lumină Lângă sânul ei zbârcit.

Și sub cortul ei de gheață Unde tremură mereu Ține-acum odorul său, Dulcele izvor de viață, Zâmbetul lui Dumnezeu.

Îl sărută, îl desmeardă Ziua, noaptea, nencetat, Ca pe-un mire descântat, Și se teme să nu-l peardă De la ochiu-i degerat.

Bietul soare-n fărmecare Perde lustru-i aurit Sub răsuflul ei cumplit. El pe lume nu mai are Nici apus, nici răsărit.

Iar în lipsa lui, pământul Zace-n triste amorțiri, Bântuit de vijăliri, Căci ferească Domnul sfântul De-ale Babelor iubiri!

La răsuflul lor deodată Tot ce-i verde, înflorit, Cade, moare vestezit. Turba lor e nempăcată, Dorul lor neîmblânzit.

Ele știu să-ncurce firul Feți-frumoșilor, pe plac. Știu să schimbe pentru leac Chiar în brustur trandafirul Și stiglețu-n liliac...

Iată, mări, însă iată Că-ntr-o zi, spre răsărit, Mândrul soare au zărit O frumoasă, vie fată Pe un plai reînverzit.

Era dulcea Primavară, Rumioară ca un frag, Scump odor și lumei drag, Care-acum ieșise-afară Dinlăuntrul unui fag.

Brândușică zâmbitoare Și cu mersul leganat Pe sub ceriu-nseninat, Ea părea așteptătoare De un mire mult visat,

Căci pe inima-i fecioară Purta-n sânu-i mii de flori, Ș-adăsta-n ferbinți fiori Să închine-a ei comoară Împăratului din ziori.

Cum o vede, se aprinde Soarele rentinerit. Zboară-n ceriul părăsit Și cu razele-i cuprinde Tânărul odor iubit.

Pe loc, omul renviază, Apa curge șopotind, Cuibul râde, ciripind, Lumea se desmormântează Și renaște înflorind.

Iară Baba prin răstoace Ca o ciumă alergând, Vaietându-se, plângând, Scutură-ale ei cojoace Când în ploaie, când ningând.

În bordei, în casă,-n șatră Ea pătrunde șuierând, Inimele-nfiorând. Spulberă cenușa-n vatră, Apoi iese-n câmp urlând.

Ea furtunele stârnește, Întinzând pe câmpul gol Al troienilor nămol. Prin văzduh o cârâiește De corbi negri negrul stol.

Ea din fugă se anină De sărmanii călători Înghețați, rătăcitori. Smulge tufe din tulpină Și le-azvârle până-n nori.

Ea pe vite le chircește Și grăuntele de an Încolțit îl seacă-n lan, Și cocorii rătăcește Pe cerescul ocean.

Nouă nopți și nouă zile Din suspin ea naște vânt Și blăstemuri din cuvânt, Vrând pe orișice copile Să le-ascundă sub pământ.

Lumea tremură și zice: „Babă, strechie de dor! Duce-te-ai într-un picior Valvârtej de pe aice Până-n iadul arzător!

Duce-te-ai în cale oarbă Alungată de-un cocoș, Până-n fund la Mărul-Roș, Și pământul să te soarbă Fără giulgiu, fără coș!”

Baba cată sus, la soare, Ea îl vede zâmbitor Lângă scumpul ei odor. Țipă, cade-n loc și moare Pân' la anul viitor!...

Veselie, renviere! Mugurii se dezvelesc. Gândăceii se ivesc. Roiurile-adună miere, Inimile se pândesc!