Zimbrul și vulpea

Pe-o pajiște întinsă, cu flori îmbelșugată, Păștea Zimbrul voios, Când pe furiș, prin iarbă, o vulpe tupilată I s-arată și-i zise cu glas foarte duios: „O! Zimbrule puternic! o mult slăvite Doamne! Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii, Supusă, ca noi proștii, la ploile de toamne, La vânt, la ger, la muște, l-a iernii vijelii? Au nu gândește oare că-n vremile trecute S-au prefăcut în Zimbru un falnic Dumnezeu Că soarele s-ar perde pe căi necunoscute De n-ar domni un Zimbru în zodiacul său? Ah! scumpul meu prietin! dă-mi voie a te duce Într-un palat de cinste în care nencetat Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ți voi aduce, Și te-oi feri de dușmani cu-al meu protectorat.“ „Ei! te cunosc, șirată! Răspunse Zimbrul meu. Ai râs și tu în viață de-o cioară îngâmfată Și de atunci, sărmano, tot caș visezi mereu!“