Poezie

Povestea crinului

Iară crinului anume Ce i-a zis eu nu știu spune În pământ când l-a sădit, Căci în taină l-a menit.

Și din umedă țărână A crescut ca o lumină Un vlăstar înalt, frumos Cu boboci plecați în jos.

Și când fu să fie oară Să-nflorească-atunci fecioara S-a apropiat de crin Și l-a strâns la al ei sân,

Astfel floarea tăinuită Și de ochi vicleni ferită Albă, dulce-a înflorit, O minune de privit.

De atunci fecioara-n lume Poart-un ce fără de nume Drăgălaș în sânul său De priviri ascuns mereu.