Proză

Bricele

Eram în hotărâre de fabuli să mă las, E grea această cale la muntele Parnas; Dar unchiul, care strânge nepotului avere,

Ce vrea de la el cere. Așa un unchi al meu,

Ușoară să-i stea țărna și sufletul ferice, Prin testamentul său Mă leagă ca să public o fabulă de brice; Plinesc a lui voință ca sfântă datorie.

El îmi spunea c-odată, într-o călătorie, Stând sara la popas, Găsi un vechi prieten, cu care a și mas. Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare,

Cu pace-au adormit. A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit, Pe scumpul său prieten văzu în altă stare. Acesta la o masă-n oglindă se uita

Și-așa de greu ofta, Că îți venea a crede Că-n ea pieirea-și vede.

— Ce-ți este, frate dragă — îi zise unchiul meu — Au nu cumva ți-e rău? — Oh, nu — răspunse cela — sunt sănătos, sunt bine; Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine,

Că trebuie să mă rad

Și barba mi-e ghimpoasă ca frunza cea de brad. — Atâta-i tot, se vede că brice ai tâmpite?

— E prea adevărat,

Eu unul mă tem, frate, de brice ascuțite. — Apoi nu-i de mirat,

Tu însuți îți faci răul. Întreabă și-ți vor spune Toți cei ce se rad singuri: că tu cu brice bune Te-ai rade mult mai lesne și mai nevătămat

Decât cu cuțitoaie Ce pielea ți-o despoaie.

A unchiului idee ca să v-o lămuresc, Rog să luați aminte: Că unii se feresc De oamenii cu minte Și sunt mai bucuroși De cei la cap cam groși.