Știuca și motanul — Alecu Donici

Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut, Iar croitorul de țesut. Și e desigur totdeauna Că cine multe întreprinde Nu scoate-n capăt nici pe una,

Ba încă râsul lumii adese își aprinde!

O știucă prea colțată, jaluză, de soi rău, Văzând odinioară Motanul de la moară

Cum șoarecii vânează... căzu la el mereu Cu multă rugăminte, s-o ieie la vânat.

— Dar spune-mi: cunoști oare Tu astă vânătoare?

O întrebă motanul. — Nu-i lucru minunat — Răspunse mândră știuca — de-a prinde șoricei,

Când prindem costrășei!

— Prea bine; hai la treabă! Tu, dar, vei lua sama Aproape de lăptoc,

Iar eu — zise motanul — mă duc să păzesc vama Pe lângă poloboc.

Toți șoarecii din moară

Aice au să-ți vie; vânează și-i omoară. Noroc! Noroc! Mergând la loc, motanul s-a apucat de treabă Și, foarte-n grabă, Mulțime de șoricărit El a vânat, a omorât.

Apoi și la tovarășa a mers, dar ce să vadă! Mai, mai, murinda știucă, ciuntată, fără coadă,

Pe care șoarecii i-a ros,

Abia ruga, prin semne, s-o tragă pân' la baltă. Motanul, credincios,

A tras-o, dar îi zise: "Vecină! de-altă dată Păzește-ți rânduiala:

Nu te-apuca de ce nu poți

În capete să scoți

Și nu-ți mai vârî botul unde nu-ți fierbe oala."