Turma și câinele — Alecu Donici

Am să vă spun de-o turmă și cele întâmplate La stână; dar întâi vreau să vă amintesc Că binele și răul, prin lupte ne-ncetate,

O lume cârmuiesc. Că element, om, fiară, ființi nenumărate, Prin lupte se nutresc, Că oaia și cu capra, deși sunt o făptură,

Nu sunt de o natură. Oaia, precum o știți, E blândă-ascultătoare,

Iar capra-i șugubeață, și nu vă îndoiți Că-i și cam săritoare. Deci la o turmă bună, unde era oi mii Și capre două, trii, S-au auzit odată O ceartă prea ciudată, Căci oile ziceau Cam astfel între ele, Zbierând mereu:

— Voi, caprelor, în turmă sunteți niște lichele; De ce dar ne conduceți ș-adese ne purtați?

Prin curături, ogoare, voi faceți stricăciune, Voi despoiați copacii, pe garduri vă-agățați,

Iar noi pățim rușine; Și oare nu-i mai bine

Să aveți voi turma voastră și singure să fiți? — Nu — zise lor dulăul — voi, oilor, nu știți Că lupul totdeauna din turmă dijmuiește Și turma fără capre mai greu o risipește? Iar unde-s frunte ele, eu încă am un dar: Păzindu-vă din urmă, nu latru în zadar.

Credința câinelui pe oaie o păzește; Dar ce va face omul cu-a lui societate Când ea va fi legată ca turma, din păcate?

Găsi-va câine credincios

Să o asigureze de lup primejdios?..

Căci o societate în veci nu e întreagă,

Cât de un gând și cuget nu sunt cei ce-o încheagă.