Proză

Vulpea duioasă

În timpul primăverii un tânăr vânător Ucise-o păsăruică; și prin a lui urmare

Făcu un rău mai mare, Căci puii ei rămase sărmani în cuibușor! Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere,

De-a foamei grea durere Ei casc din pliscușoare, cer milă piscuind; Cer hrană ș-aripi calde, pe mumă rechemând;

Dar muma nu-i!... Când, iată, O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată Și de sub cuib începe a predica așa:

— Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioșa Văzând aste ființe atât de neferice! Voi, păsări ce zburați În preajmă-le pe-aice, Cum nu vă îndurați Ca să le ajutați?.. Tu, cuculeț, vecine?

Tu schimbi acum la pene și oare nu-i mai bine Să le aduci pe toate în cuibul de orfani?

Tu, ciocârlie dragă, ce cânți a ta plăcere În leagănu-ți de zefiri... au, doar, nu simți durere De ticăloasa stare acestor sărăimani?

O! tu, mierlușcă dulce, tu trebui să fii bună.

Zburând pe jos adună Și adă viermișori La bieții puișori. Iar tu, privighetoare, Ce cu a ta cântare

Ai fermecat o lume... adoarme-i și pre ei În melodii plăcute, în desfătări de zei. Cu-așa mijloace bune, cu-a voastră duioșime,

Voi veți asigura A lor viitorime, Și când ei vor zbura... Atunci un vântișor

Făcu să aibă vulpea tiulei pe botișor!..

Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporește; Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzește Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,

Acela nu-i curat! Și oamenii, adese, în fapta generoasă Sunt vulpea cea duioasă.