Poezie · 1895

Cu morții

Lui Hasdeu

Cu viii nu mai am de-a face De mult, Și foarte des, când totul tace, Chemând pe morți, ce dorm în pace, I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară, Ei vin, Când liliacu-n noapte zboară, Când dealu-n umbră se-nfășoară Deplin.

Din lumea lor necunoscută, Răsar, Și când șoptesc cu voce mută Poema cea nepricepută Tresar.

Îi simt pe loc ce au să vie, Căci sunt Ca un parfum de vecinicie Sau ca o floare-albăstrie În vânt.

Pe zidul alb de la odaie, Urcând, Zăresc ușoara lor văpaie Verzuie, oacheșă, bălaie, Pe rând.

Cu totul osebiți de lume, Ușori, Dorinți, nici griji n-au să-i consume, Suavi ca niște dulci parfume De flori.

Sunt din atome nevăzute Țesuți, Ș-amestecați pe întrecute, Resimt plăceri necunoscute, Tăcuți.

A lor imensă voluptate N-o știu; Dar al meu suflet le e frate, Și-n fața lor din aripi bate Mai viu.

Iubind simțirea ce mă poartă Spre ei, Sunt însetat de-aceeași soartă, Căci nu se află-n lumea moartă Mișei.

O! morți frumoși, veniți întruna... Cu voi Nu vine ura, nici minciuna Să răscolească iar furtuna Din noi.