Curtea cu jurați

Lui N. Ținc

Ați fost oare vreodată la Curtea cu jurați? Acolo sunt victime și sunt și vinovați. Acolo poate-oricine să meargă ca să-nvețe, Că viața e un taler ce are doua fețe: Pe-o față este Raiul și pe-alta Iadul. - Rai E dulcea bogăție cu vecinicul ei mai, Cu paturi, cu poloage, cu jeturi de mătase, Cu searbede ființe în șiruri lungi de case, C-o lume de dorințe ce-ndată se-mplinesc Cu "pun-te, ia-te, masă" în chip împărătesc, Cu slugi, care stau gata să-ți fie la poruncă, Cu tot ce e plăcerea și tot ce nu e muncă; Cu toate cate-n fire sunt Rai si nu sunt Iad. Splendoarea și noroiul, parchetul și asfaltul, Și fără-a-mi frânge gâtul la Iad știui să cad, Știui să-nvaț ce este cumplita sărăcie Cu boli sau trebuințe ce corpul ne sfâșie, Cu soba înghețată pe viforul de foc, Cu ghete scâlciate prin bălți și prin noroaie, C-o inima pe care restriștea o-ncovoaie, C-o muncă fără roade ș-un trai fără noroc. Știui să-nvaț ce este a banului valoare... Aflai că e stăpânul pe viață și onoare... Aflai că fără dânsul ești mort deși ești viu; Ani lungi, văzui tot negru frumosul cel albastru, Și fără s-am speranța de-a ști ce-am să deviu, De-a rândul, aruncat-am în ora de dezastru Pe marea disperării în care m-afundam Cu scaune șchiopate, oglinzi sau canapele, Și munca cea mai stearpă și cântecele mele, De-a rândul câte-o treaptă mai jos mă coborâm.... Ovreiul stând la ușă, cu mâna-n veci pe clanță E gata totdeauna să-ți cumpere o zdreanță... Firește că ovreiul la suflet este mic Dar cântecele, lumii, le dai pentru nimic, Și toate împreună formează-o bogăție, De fiere distilată pe-o fragedă junie, Și toate împreună făcându-mă bogat, Îmi sunt a mea putere și-mi fac a mea mândrie... La douăzeci și unu de ani în pușcărie, Alături cu tâlharii, să-i plâng am învățat. Cunosc a vieții carte, și-acel care-o cunoaște Citind-o-n timp de zile sub lacăte și broaște, Cunoaște și ce este o Curte de jurați... Mi-aduc și azi aminte de ziua achitării, De zgomotul din sala, de domnii avocați, De-aprozii de la ușă, de vorbele-acuzării, Țipând să mă trimită pe șase ani la gros, De mine-n haine negre, gătit ca de paradă, De lumea ce-alergase voind ca să mă vadă, De strazile-mbulzite de-un public furtunos, De-ntreaga-mi tinerețe în sala judecatei, De muzele-mi satirici pe banca de-acuzați, Aduse între săbii și puste de soldați... Îmi pare că simt încă palpitele cetății, Palpitele acelea sunt imnul libertății, Ferice de acela ce-n pieptu-i le-a simțit, Deși, la urma urmei, rămâne păcălit. Ai dreptul, nu e vorba, afar-din pușcărie În toată libertatea de foame ca să mori... Jurații m-achitară, făcând o nerozie. Noroc că se arată cu minte uneori.