Epigraf

Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu cuprinde decât patimă în el Și în care tot nerodul are dreptul să vorbească Ca dovadă-ntemeiată de prostia cea obștească. Cât e țara noastră toată văd mulțimi fără simțiri, Creieri stinși de întuneric, inimi roase de-njosiri.

Dar când patru generații peste moartea mea vor trece, Când voi fi de-un veac aproape oase și cenușă rece, Va suna și pentru mine al dreptății ceas deplin, Ș-al meu nume, printre veacuri, înălțându-se senin, Va-nfiera ca o stigmată neghiobia dușmănească, Cât vor fi în lume inimi și o limbă românească.