Poezie

Lewki

I

De sidef și de-aur roșu sub al cerului azur, Zvelta insulă apare, și sporește minunată, Sărutată când de valuri, când de vânturi asaltată Printre-ocolul spumei albe, — crini regali, jur-împrejur.

Peste-al țărmurilor silex palpitează-o-nflăcărare, Via purpură de sânge a solarei agonii; Mari flamanzi prin aer zboară spre-ale visului domnii Un imperiu de spațiu fără legi și grănițare.

Ancorează, marinare! Iată: noaptea s-a lăsat... Și tu, stâncă solitară, fii cu brațele deschise 'Ți sunt frate, căci ca tine sunt și culme și abise, Și-ți aduc un corp în zdrențe și un suflet sfâșiat.

II

Seară palidă, și-n ceruri, ochi de îngeri plini de raze... Adierea își ascute fremătările pe stânci, Se iuțește, se-ntremează, mișcă unda și-i dă brânci Până ce-n galop o pleacă de-a-n călare pe talaze.

Și, ca orgă colosală, geme tot, — se vaită tot... Izbucnește-o disperare strigătoare către astre, Ce zâmbesc din pacea naltă a tăriilor albastre, Unde plânset nu se varsă, nici suspine nu se scot.

Strălucitule Apollo, scut în contra răutății, Ajutor îmi adu grabnic, răzbunându-mă de trai, Și din pacea mea răpită, și din stinșii ani de mai, Cel puțin fă o licoare pentru cupa zeității.

III

A speranței mângâiere mă renfășură treptat... Simt prea bine, buna zee că e-n zarea depărtată,... Marea cântă și-nflorește, iar din unda spintecată E Diana ce-o precedă pe talazul fermecat.

Și vibrează cer și apă... — Fire, om și providență, Sunt din nou iar bunătate, — imn din veacul legendar, Și din trunchiul mort cum naște viața verdelui lăstar, Din coșciug, închis aproape, iese zbor de biruință.

Oh! și visul meu e tocmai c-ale undei legănări... Sidefat e cu nuanțe, ghirlandat de roze albe... Alabastrul frunții sale întrunește crini cu nalbe Ce-n potire hieratici poartă mistice-mbătări.

IV

Lună! fin e însă tortul de pe fusul tău de aur, Și divin e sentimentul ce măriți cu valul roz, Când zefirii cântă-n sistru, ori în flaut de rogoz Cu magii de filomelă, și cu tremolo de graur.

Toată zarea depărtării e un viu mărgăritar Sub stelara radiere a zâmbirilor de Sfinge, Dar, din vreme-n alta, strigă și se vaietă Syringe În imensa dezolare de pe țărmul solitar.

Căci voind a lui s-o aibă, nimfa blondă, oricât plâns-a, Fu în trestie schimbată de nesațiul lui Pan, Și a lui, fără speranță, a rămas din an în an, Iar surorile, zadarnic, brațe albe-ntind spre dânsa.

V

Sub troiane de ninsoare zace stâncă, zace val... E-nflorirea fără seamăn de zăpadă selenară, Ce prin aer se propagă ca un vis de primăvară, Ce-ar zâmbi din flori de piersic și răsunet de caval.

Coronată cu zambile, cu narcise presărată, Catifea sau țesătură de brocart muiată-n fir, Verdea undă ce, ici-colo, e un aur de Ophir, Se rostogole alene de fiori cutremurată.

Prin văpaia azurie, ca scântei din ochi de bard, Nuferi candizi, viorele, flori albastre de cicoare, Fulgerări de luciole, — giuvaiere mișcătoare, — Joacă-n raza luminoasă a electricului fard.

VI

Și chiar sufletul meu este rază, cântec și magie! Și colorile din juru-mi, nimb al cerului divin, Le beau sacra voluptate, ce mă-mbată ca un vin, Iar întreaga mea făptură e întreagă armonie.

Vai de răi! fără-ncetare de-al lor aur torturați, — Chinuiți de conștiință, — îngrijați fără-ncetare, — Pentru ei, natura, vecinic, farmec n-are, — voce n-are, Și sub stele sau sub soare trec ca morții de-nghețați.

Rară gemă, — blondă Lewki, — stâncă unde, niciodată, Nu s-a pus cămin statornic, ci cămin întâmplător, Scânteiază tot mai dulce, și aruncă pe-al meu dor Un reflex din nalta pace de sub bolta-ți înstelată.