Poezie · 1895

Leul

Lui Alexandru Obedenaru

În deșerturi nisipoase și-avusese epopeea... Sub privirea lui de rege orice fiară tremura, Chiar pantera - pisicoasă - încă crudă ca femeia, Se trăgea din a lui cale sub un frig ce-o scutura.

Omul chiar - această fiară cea mai crudă printre fiare, Rămânea cu mâna moartă pe trăgaci sau pe cuțit, Și crezându-se sub dinte, și crezându-se sub gheare, Șovăia pierzându-și mintea de putere părăsit.

Se făcea ca nu mai simte, se făcea că nu mai este, Prăvălindu-se-n nisipul de căldură-nflăcărat, Semeția lui - minciuna; vitejia lui - poveste, Leul se uita la dânsul înbălându-l c-un scuipat.

Însă vârsta nimicise uriașa lui putere, Și înfrânt de greutatea unor ani de patriarh, Pe pleoapele lui lâncezi cu solara mângâiere S-afunda în maiestatea morții sale de monarh.

Și când fu să intre-n pace, fu priveliște ciudată, Caci de-a morții zvârcolire coama lui când se zbârli, Om, hienă și panteră se iviră dintr-o dată, Dar pe leu-n agonie numai omul s-azvârli.