Poezie

Mănăstirea

I

Mănăstirea-și doarme moartea lângă țărm de Acheron... Oglindindu-se în undă, stâlpi ș-arcade se confundă, Pe când clopotu-nviază trăgănat și monoton Un fior ce din aramă zboară-n lung și-n larg pe undă.

Pretutindeni e-ntuneric, neagră moarte pretutindeni... — Sub uitare, ca-ntr-o vată, zace-al traiului transport; S-au dus patimile toate, — voci de tunet sau de grindini, — Lângă glaucele ape mănăstirea e un port.

II

Dar tăcere: rugăciunea, și un disc în noaptea brună... — Limbi bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur, Tinicheaua de pe turnuri albăstrită e de lună Ș-a bisericii nălucă își dă brânci în clarobscur.

Tot așa se naște-n mine, sub mister, o frământare... — Oh! simțire, te crezusem întinată pentru veci. Și afară din Gomora te-azvârliși prin o sforțare Spre-a-mi repune-argint în suflet și un psalm pe buze reci.

III

Și deci iată că de lapte se fac glaucele ape, Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar, Iar pe vechiul zid pe care liliacu-atârnă grape, Licăriri de pietre scumpe licurici zglobii presar.

Iată însă și rogozul că-mprumută-o voce clară Și-nstrunează profeția unei magici bunătăți, Ce-n toți timpii și-n tot locul priveghează tutelară Ca o stea ce strălucește din adânci eternități.

IV

Biată inimă pe care o crezusem pe veci moartă, Înviere, și în tine, schit de taină, a tocat, Și sub lacrimă lunară, — strop de rouă-n orice soartă, — Flori de-argint albesc în cerul unui trai întunecat...

Iar în vraja răzlețită, scânteiază taina rară Că-n afar' de clipa vieții sunt sublimele-aurori, Că din iarna-nghețătoare naște calda primăvară, Și că giulgiurile morții sunt drapări de-nvingători.