Poezie

Nălucirea

Când noaptea vine placidă, lină, Când alba lună suie pe cer, Când vântu-n frunze duios suspină, Când dulci arome plană-n eter, Ades mi-apare fața-i blondină, Plină de farmec și de mister.

Să fie feea rimelor grele? Sau e-al meu angel privighetor? Sau este roua zilelor mele, Chipul Speranței consolator?... Când mi s-arată, uit orice rele, Uit orice rele și orice dor!

Fața-mi pălită o reanimă, Fără de voie-mi încep să cânt, Și poezia vine, sublimă, Să mă-nvelească cu-al său vesmânt!... Să mă oprească nu este rima Dintr-acest sacru, tainic avânt.

Viața ce este grea pentru mine Mi se-nveselește cum mi-a zâmbit, Și împletindu-mi ore senine, Piere spre ziuă chipu-i dorit! Piere... cu noaptea, însă revine, Ca să mă facă iar fericit!

Ea este feea rimelor grele, E ș-al meu angel privighetor, Este și roua zilelor mele; E-o nălucire dulce d-amor! Cum mi s-arată, uit orice rele, Uit orice rele ș-orice dor!

Fecioare albe și virginale, Ochii sunt două raze d-azur, Și tot de roză buzele sale, Cu zâmbet tânăr și pur! Formele-i nu pot s-aibă rivale Într-al lor palid și vag contur!

Talia-i este atât de subțire, Sânul îi este-atât de plăpând, Încât te-aruncă în rătăcire, Ai vrea în brațe s-o strângi palpitând! Vană dorință!... E-o nălucire Ce într-o clipă vezi dispărând!

Când noaptea vine placidă, lină, Când alba lună suie pe cer, Când vântu-n frunze duios suspină, Când dulci arome plană-n eter, Mi se arată fața-i blondină Plină de farmec și de mister!

Ore sublime de reverie, De inspirare trec atunci eu, Și-n valuri dive de poezie Exal cu-ncetul sufletul meu! Ea, înclinată pe-a mea hârtie, Zâmbind, conduce pana-mi mereu!

Când se întâmplă să nu-mi apară, De întristare sunt înnegrit! Chiar Poezia repede zboară Când nu mai vede chipu-i iubit; Dar la vedere-i se-ntoarce iară Și mă inspiră necontenit!

Ea este feea rimelor grele, E ș-al meu angel consolator, Este și roua zilelor mele; E-o nălucire dulce d-amor, Cum mi s-arată în cântecele, Uit orice chinuri, uit orice dor!