Neron

Privire-adâncă. Searbăd. Ca cioc de vultur, nasul; Sprâncene arcuite și trase cu compasul; O frunte largă; buze ca veșteji trandafiri; Pe ochi perdea de gene din pleoapele subțiri Ce lasă să străbată cum stau întredeschise O lume de concepții ș-o lume de abise.

De lebădă-i e gâtul; de marmură-al său piept, Aci, de pe-o terasă, îl vezi semeț și drept Privind albastrul Tibru, panglică lucitoare, Pierdut cu mintea-n visuri, scăldat cu fruntea-n soare; Aci, molatec, leneș, apleacă, feminin, Grumazul său de fildeș pe toga sa de in.

Neron!... Palatul, noaptea, răsună de orgie Precum răsună, ziua, orașul de urgie... Banchete, flori, Falerno și cântece de-amor Ciocnindu-se, adesea, cu țipete ce mor, Pornesc, peste tot locul, un haos fără nume — Dar haosu-nsemnează o epocă, ș-o lume. Neron!... E Roma-n flăcări, în lacrimi și-n măcel,

Căci Cezarul o știe mai rea și decât el; E vinu-n cupe de-aur și sângele pe scară; Desfrâu de vin-năuntru, desfrâu de sânge-afară... Dar astfel precum este: bizar și criminal, Neron e încercarea de-a fi original.