Poezie · 1895

Plânsul amantei

Nu mai am nici lacrimi să mai pot a plânge, Nu mai am simțire și ea m-a lăsat! Ochii mei acuma, se îneacă-n sânge, Corpul meu slăbește, mâna mi-a-nghețat!

Vino dragă moarte, vino dar mai iute, Noaptea, se apropie, nu voi s-o văd eu, Căci ea-mi reaminte dulcile minute Când ședeam pe brațul amantului meu!

Dar acum amantu-mi nu e lângă mine, El este departe în un loc străin! El s-a dus acolo, vai, și nu mai vine; Zece ani aproape e de când suspin.

Singură din leagăn am intrat în viață, Singură acuma poate c-o să mor! Moartea iată vine. — Până dimineață, Va pluti ferice sufletu-mi pe nor!

Ce văd însă Doamne?... O fantomă este? Sau e a lui umbră ce vine aci? Sau acum iubitu-mi poate că sosește! O! vin lângă mine nu voi mai muri!

Doamne ce ferice!... — Dă-mi o sărutare, Mâna-mi înghețată iar s-a încălzit!... Însă ce verși lacrimi plin de întristare? Vino lângă mine, amantu-mi iubit!

Tu ești, tu ești dragă, nu e nălucire! Tu ești lângă mine și ești întristat, Vai! Însă e scurtă orice fericire! Vino lângă mine. Mâna mi-a-nghețat!

Și l-aste cuvinte muri juna ființă,... Amantu-i rămase și el nemișcat, Și corpu-i cel june dup-a lui dorință Lâng-a lui amantă a fost mormântat!

Acolo unde cerul se află mai senin Pe un mormânt doi arbori acuma se înclin;

1865