Delendum

Haide, suflete, ridică-ți leghioanele de gânduri, Și-mbrăcate-n za eternă întocmește-le în rânduri, Bate-te cu tine însuți, zbuciumă-te nopți întregi, Ca durerea ta în ritmul sfânt al versului s-o legi!

Și m-așez să scriu la masa de hârțoage încărcată... Mintea-mi arde-nvălmășită tâmplele încep să-mi bată. Am atins abia condeiul, și m-au apucat fiori... Parcă văd cum stau la pândă, pătimași și cârtitori, Nevoiașii noștri critici spadasinii damblagii, Cari, neputând să muște, morfolesc arta-n gingii!

Trebui să respecți bontonul, să-ți gătești versul în frac, Dacă ții ca prin saloane să poți fi lumii pe plac. Nu-ți lăsa simțirea caldă, plină, vie și întreagă Să zbucnească, și veșmântul, care-i vine, să-și aleagă; Ci ți-o-mbracă-n floricele, și-i dă-ncunjur pe departe. Plângi, urăște și blestemă după regula din carte. Fii galant nesocotește-ți patima-n care te zbați, Nu cumva să superi nervii criticilor delicați: Poezia e un cântec dulce, un parfum ceresc!...

De-așa artă parfumată, o, vă foarte mulțumesc! Când mi-i inima-ncărcată, și când gândurile-n muncă Bat și rup zăgazul păcii, și din matca lor s-aruncă, Toate lacome,-nsetate d-a ieși din haos, clare, Ferecate-n cetluita versurilor încleștare. Când viața mea întreagă mi-e în flăcări, zbuciumată,

Nu cumva c-are să-mi fie grija să deschid îndată Și să văd cum mă învață codul bunelor manieri Să-mi vărs patima pe droaia îngâmfaților bucheri, Să apuc de piept pe falșii zei, să-i târâi din altar, Și, smulgând masca științei de pe chipul lor murdar, Să-i denunț în gura mare, ca să vadă-ntreaga lume Cine sunt acești iluștri hoți de slavă și renume! O, lăsați-mă, cu nervii voștri de cucoană mare, Voi ce vreți să-mi puneți arta la regim și la-nfrânare, Și-mi strâmbați din nas la toată vorba mai de-a dreptul spusă! V-ar plăcea să șadă smirna, și la colț să fie pusă Biata artă, ca micuții cari nu-s astâmpărați!...

A, atunci, și voi, desigur, ați fi critici minunați!... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Iată droaia de nevolnici, strașnicii stihuitori,

Literați, ce pentr-o odă bagă muzele-n fiori, Cântăreți, lihniți de pompe și de sărbători solemne, Cari țin, cu tot prilejul, să s-arate, să se-nsemne, Iată-i toți, porniți să ieie nemurirea cu asalt: Pentru ei nu-i poartă-nchisă, și nici scaun prea înalt. Sunt bătrâni cu barbe albe, tineri fără de musteți, Ucenici și capi de școală, poeți mari și mici poeți, Donchișoți ce-n a lor piele de mândrie-abia-și încap: Suliți de carton în mână, și cu chivere pe cap,

Urieși cu talpa-n tină și cu creștetul în nori, Dornici de eternitate și de statui visători!... Toți împinși de-aceeași sete, pe volume-ntregi călări, Se-mbulzesc se duc să spargă noaptea veșnicei uitări, Și-n a gloriei lumină cu-a lor scrieri să răsară, Să rămâie-n nesfârșitul timp, ca niște stâlpi de pară!

O, ridiculă cohortă de milogi neputincioși, Ce spurcați cu-al vostru cântec graiul bunilor strămoși, O, vânturători de fraze, scripcari sarbezi și smintiți, Nu vedeți în ce mocirlă de prostii vă bălăciți?

Ce? Pentru c-ați pus la mustru niște biete vorbe goale Ș-ați umplut, cu chiuita, de cerneal-atâtea coale, Pentru c-ați scâncit la lună, ca toți barzii răsuflați, Un amor străin, și patimi vechi, ce nu le-nțelegeați; Credeți că-i de-ajuns ca lumea să vă dea-n genunchi uimită Și în veci a ei uitare și dispreț să nu vă-nghită? Dar de când nerușinarea, spuma frazelor umflate Și ridicula-ngâmfare drept talent pot fi luate? De când gloria se vinde, ca femeile de stradă, Oricărui neghiob, ce-n cale-i, cu ochi dulci, vine să-i cadă? Leneși, ignoranți, cu capul plin de fumuri și de pleavă, Din nimic cum vreți să iasă și să faceți o ispravă?

Arta nu-i de voi. În lături, stârpituri făr de simțire, Ce dați zor lumii blajine cu de-a sila să v-admire!... Dar la glorie-n ce vremuri și în care țar-ajung Astfel de paiați de bâlciuri și gușați de Câmpulung?

O, bâiguitori de fleacuri, lăutari nerușinați, Ce dați buzna pe la chefuri și părăzi, ca să cântați, De v-ar scăpăra o clipă mintea, să vă priviți bine, Ați intra-n pământ de scârbă, de oroare și rușine!...