Poezie

Iertare...

Ce frumoasă ești! Cu câtă voluptate își mlădie Trupul formele-i rotunde, și cu câte grijă știe Să-și păstreze-n mersu-i leneș și în toat-a lui mișcare Ritmul maiestos, molatic, ca al unui val de mare!... De pe ochii tăi mari, negri, umezi, înfiorători, Când ridici genele grele, parc-ai dizvăli din nori Din andâcul lor s-aruncă. O-nțeleg de ce suspină Pe-a ta urm-atâtea inimi, de ce-ți stau atâția-n cale, Amețiți de al tău zâmbet, robi ai frumuseței tale! Tu, printre femei, ești zână fără de asemănare, Chipul tău e răsărirea unui astru - când apare. Și-n lumina orbitoare a saloanelor, prin baluri, Când pășești, ca o regină, spintecând a gloatei valuri, Toți încremenesc în urmă-ți privind lacom după tine: E un murmur lung de șoapte, de mirare, de suspine... Cine-i ferictul care e stăpân pe-așa comoară? Cine-și farmecă viața și durerile-și omoară În beția sărutării buzelor tale fierbinți, Suflet înecat în basme, uitător de suferinți!

II. A, se-ncepe valsul. Iată dintr-un pîlc se deslușește Nalt și voinic, un tânăr: leganandu-se pășește. Și s-apropie de tine. Tu te-ai și sculat în sus; Alb, rotund, frumos - alene - brațul pe grumaz i-ai pus. Și ca-n zbor, ca-n vis te duce, strânsă bine de mijloc Pe-al lui umăr îți culci capul -respirarea ta de foc El o simte pe obrazu-i.. Tu-i simți inima cum bate. Moleșiți de farmec, ochi vi se-nchid pe jumătate Piept la piept, a voastre trupuri s-au aprins de-același dor. Ce-ncleștare pătimașă! ... Ce vârtej amețitor! Părul, fața - de iuțeală - parcă vi le suflă vântul; Doar picioarele, cu vârful, mai ating de-abia pământul. Lumea stă și va privește cât sunteți de potriviți; Înadins, parcă, natura v-a făcut să vă iubiți!

III. Târziu, singură, trudită, în odaia de culcare, Stai privind cum din oglindă chipul tău frumos răsare. Foșnind hainele desprinse de pe tine curg grămadă, Peste șolduri îți lași părul, ca o mantie să cadă; Și rămâi așa, -nclestându-ți peste cap brațele goale, Cu picioarele desculțe îngropate-n blană moale. Nu gândești nimic, și totuși simți că te aprinzi la față, Te-nfiori ca de-o străină și fără-nțeles viață Ce s-a deșteptat în tine; parcă te sfârșești deodată Într-o lene caldă, dulce; apoi iar tresai: te-mbată POfta strângerii în brațe... Ah, atunci ca prin minune, De-ar ieși el, ca o roabă tremurând i te-ai supune, L-ai lasă să te-njoseasca să te calce în picioare; Cu ce drag ți-ai da viața dac-ar fi să te omoare În aprinsă, fericită și sălbatică-nclestare A nervoaselor lui brațe!... Ce nesuferită-ți pare Liniștea odăii goale! Vălmășit îți trec prin minte Valsul, tinerii, spendoarea, larma dulcilor cuvinte. Triști și obosiți, în juru-ți, ochii cată dureros, De-un suspin îți saltă pieptul, moi îți cad brațele-n jos... Și te culci. Tot trupu-ți arde; ca de spaimă sânu-ți bate; Te-ntinzi leneșă-n răcoarea dulce-a pânzelor curate. Și-nchizi ochii. Somnul însă, să te-astâmpere, nu vine, Căci s-au pus atâtea gânduri capul cu vedenii felurite: Te gândești la multe alte nopți, nespus de fericite, Și te-mbeti de voluptatea visurilor ce-ți înșiri, Pradă unor desfrânate și bolnave-nchipuiri...

Unde-s ochii arși de doru-ți, să te văd așa, culcată, Cu adânca lor privire fioros să te străbată? Unde-s buzele-nsetate, răsuflarea să ți-o soarbă? Unde-i el, stăpân pe gândul și pe patima ta oarbă?...

Dar încet îți bate-n ușă cineva. Tu, nemișcată, C-un glas silnic îi strigi: intră!... Sfiicios, în prag s-arată Binișor înaintează- ți s-apropie de pat, Cu evlavie-ți ia mâna, ca pe moaște, ș-o sărută Sub privirea lui duioasă tu stai rigidă și mută. Cu ochii galeși îți cerșește un surâs, o vorba bună Dragostea-i chinuitoare nendrăznind să ți-o mai spună.

Și tăcerea ta e plină de mustrare și de ură Vede bine că-i ridicul, ș-ar pleca dar nu se-ndură Lângă tine-i cald, și dulce, ș-un parfum care-l îmbată Convulsiv îți strânge mâna, lacom nările-și dilată, Și oftează. O, ce crudă ironie! Tocmai cine S-a găsit să-și lege soarta și viața lui cu tine!... Suflet zbuciumat de spasmul tinereții netrăite, Și-ncărcat de-o frumusețe dătătoare de ispite, Poți să cazi, fără mustrare ... Ale tale dulci păcate Negreșit că și de oameni și de sfinți îți sunt iertate.

Revista nouă, an. I, nr. 1, 15 decembrie 1887