Poezie · 1906

Inter arma...

Sta Poezia-n sfînta ei cetate, Pe-un vîrf de munte, stelelor vecină. Porneau de-acolo cîntece curate,

Un pic de cer, un tremur de lumină, Pe sufletul întunecat de ură Al bietei noastre lumi, de patimi plină.

Și cîntecul zbura din gură-n gură, Și omul se simțea mai bine cîntîndu-l... Deodată toți să murmure-ncepură:

"De ce nu se coboară și ea-n rîndul Mulțimii ce de veacuri o ascultă? Prea șade-n slăvi, prea sus ne cheamă gîndul..."

Răcni un critic: "Asta-i o insultă !" Și-atunci Prostia zise Răutății: "Tu arme ai, eu am oștire multă,

Ș-acea prieten-a singurătății Va trebui să ni se-nchine nouă !..." Cu urlete, la porțile cetății.

S-au năpustit puterile-amîndouă. Tac vechile cîntări înfricoșate, — Mulțimea cere-o poezie nouă...

Tu dormi, senino,-n veșnica-ți cetate !