La icoană

Noaptea s-a lăsat pe vale, și cătunu-i adormit. În bordei sărac, la vatră, suflet trist și chinuit, Fără somn, tânăra mamă copilașu-și ține-n poală, Și plângând îl netezește pe obrajii arși de boală. De cu sară mititelul încetase să mai țipe: Se ducea, văzând cu ochii, viața-i fărâmită-n clipe. Peste ochii mari și tulburi cad pleoapele-obosite, Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite De al morții frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate... Ea tresare; cum le-ascultă, șir de fulgeri îi străbate Întunericul din suflet. Pe păreți, în bezna rece, Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece.

Iat-o scoborând la vale, galbenă și istovită, Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea ațintită Spre biserica cu sfânta, ea-și silește-ncetu-i pas. De trei nopți și două zile bate drum făr de popas; Ș-ar fi ocolit pământul făr-a se simți trudită: Ea credea profund, orbește... Mare și nenchipuită E credința ce-ntr-un suflet înnoptat și trist încape! Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape, Își zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie, Și-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei; Ș-în cucernică-nchinare, și plângând sta-voi nainte-i, Pân ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-și, Zâmbitor cătând spre mine, și mânuțele tinzându-și... Cum să nu-nțeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri? Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri!

Blândă, cu Isus în brațe, din argint, Fecioara cată Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată: Parc-ascultă și-nțelege... O, îndură-te, privește-l, Și din ochii tăi c-o rază de viață încălzește-l! Căci tu știi ce farmec dulce-i să-ți lipești pruncul de piept, Ațintit să-ți steie-asupră-i, și prin somn, ochiul deștept, Și cum inima-ți tresare, c-un scâncit când el te cheamă Să-l acoperi cu iubirea și cu paza ta de mamă. Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumusețea-i îngerească... Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască? Te îndură din văpaia vieții tale dă-i viață, Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuțele lui brațe. Ca și mine strângi la pieptu-ți lumea-ntreagă-n fiul tău... O, de-ai ști cu ce-ntuneric copere sufletul meu Ochiu-i stins și ce pustie mi-ar fi viața fără dânsul, N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul!...

Dar deodată-și rupse vorba limba-i amuțise-n gură, Spre copil și-ntoarce iute lacoma-i căutătură... Era mort. Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n brațe, Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n față... Cum? Tu n-ai simțit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale? Eu, sărmana, plâng, cerșindu-ți raza îndurării tale, Și tu, rece și cu pumnii încleștați, mi-l dai vederii?... Astfel înțelege cerul lacrima, limba durerii? S-a sfârșit orice nădejde!... Și privirea ta de lemn Ațintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn C-a mea rugă-i ascultată și durerea mea-i crezută!...

Ia-ți și lutul... Ca și dânsul împietrită ești și mută!... Și c-un hohot lung cadavrul îl aruncă-n fața sfintei, Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte-i. Și durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire, De mânie-i scapăr' ochii ea strigă în aiurire: O, desigur, n-ai fost mamă, și de porți un prunc la sân, E-o minciună!... Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin! Și izbind icoana-n față cu piciorul, e-o minciună! Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, și porni... Era nebună.