Poezie

Lui Eminescu

Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară: Parcă urmând șirul de slove, Ce-a tale gânduri sămănară,

Mă duc tot mai afund cu mintea În lumile de frumuseți, Ce-au izvorât, eterni luceferi, Din noaptea tristei tale vieți...

Și te-nțeleg te simt aproape: Cu-aceeași suferință-n față, Cu ochii gânditori și galeși, Sătul de trudnica-ți viață.

A, nu mă mir că ți se dete O zodie atât de tristă, Că, zbuciumat de-atâtea patimi, Râvnești pe cei ce nu există,

Și că potop de negre gânduri Se strâng și ți se zbat sub frunte: Pe veci întunecații nouri Sunt frații vârfului de munte!

O, dacă geniul, ce scoase, Ca din adâncul unei mări, Din fundul inimii zdrobite, Comoara asta de cântări,

Nu te-ar fi ars zvâcnindu-ți tâmpla De flăcările năbușite, Ce-ți luminau ale gândirii Împărății nețărmurite,

Și de-ar fi fost lăsat prin lume Să treci ca orice om de rând, Ce lesne-ai fi pus frâu durerii Și răzvrătitului tău gând!

Și cât de fără de păsare Ai fi privit atunci la toate Mizeriile-n cari lumea Ursită-i pururea să-noate!

Dar ți-a fost dat să fii deasupra Acestor inimi seci și strimte. Și tu să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte.

Să plângi tu plânsul tuturora... Din zbuciumul eternei lupte. Să smulgi fulgerătoare versuri, Bucăți din inima ta rupte...

S-aprinzi în bolta vremii astri Din zborul tristului tău gând... Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii Că tu te mistui luminând?