Poezie · 1886
Melancolie
Alexandru Vlahuță · 1 min
Întristătoare povești, nespus de iubite-ntr-o vreme,
Nu mai cercați a-mi vorbi de zînele voastre cu steme.
Mîndre palate, viteji, și cai ce mănîncă jăratic,
Stînsu-s-au toate de veci ! Copilul de-atunci, nebunatic,
Nici nu mai cred c-am fost eu, atît mi se par de străine
Sfintele mele-amintiri, și-n lumile voastre senine,
Glasuri atîta de de dulci zadarnic mai vin să mă cheme,
Întristătoare povești, nespus de iubite-ntr-o vreme.
Bietele gînduri și-au ars aripele-n para durerii;
Grele îmi par, ca de plumb, în vîlva atîtor mizerii.
Un întuneric adînc, ș-un frig ca de moarte m-apucă:
Caldă lumină, te-ai stins, pierdutu-te-am, sfîntă nălucă,
Ce-atît de mult te-adoram, încît m-așteptam cîteodată
Ca din povești să te rupi, și-n brațe să-mi cazi întrupată.
Ce fericiți am fi fost ! Azi toate rămas-au puzderii,
Bietele gînduri și-au ars aripele-n para durerii !
Silă de ziua de azi, și teamă de ziua de mîne,
Asta e tot ce mai simt. Dulci visuri — ce furăți stăpîne
Inimii mele — fugiți, lăsați-o de-a pururi pustie.
Ce să mai cate-n deșert la vremuri ce n-or să mai vie !
Cadă uitarea de veci ș-acoperă basmele-mi sfinte.
Pleacă-te, suflet zdrobit, durerilor de-aci-nainte:
Silă de ziua de azi, și teamă de ziua de mîne !