Poezie · 1891
No. 5
Alexandru Vlahuță · 2 min
Ramzes suflă-n lumînare
Și se culcă liniștit,
Bucuros, zicînd în sineși:
„Încă unul a murit !”
Dar ce visuri peste noapte:
Se făcea-ntr-un loc urît;
Era gol, mînjit de sînge,
Și strîngea copii de gît;
Și-nviau din nou copiii,
Tot mai mulți parcă veneau
Și, ca niște draci în juru-i,
Chicoteau și țupăiau...
Asudat, se scoală-n ziuă
Ca de-o luptă ostenit,
Și-și aduce-ndat-aminte
Cu ce gînd a adormit...
Ia jurnalul, recitește,
Ș-admirînd din nou ce-a scris,
Zice, încîntat de sineși:
„Bre, dar strașnic l-am ucis !”
Cred c-ați înțeles că Ramzes
E un critic asasin...
O întreagă hecatombă
Sub condeiul lui hain !
Ia priviți ce mîndru trece,
Cum se uită de-ncruntat !
E convins că toată lumea
L-a citit, l-a admirat...
Dar ce vede? Viu și teafăr,
Îl salută surîzînd
Chiar poetul cu pricina,
Îngropatul de curînd.
Ramzes își întoarce capul:
„Ce strigoi nerușinat,
Mai cutează să salute
După ce l-am criticat !”
Luni întregi e-n vînătoare
Cu jurnalu-n buzunar;
Cunoscuții fug de dînsul
Ca de-un groaznic cămătar.
Mai tîrziu aude iarăși
De-un talent c-a răsărit,
Și că lumea îl admiră:
Asta nu-i de suferit !
Furios se-nchide-n casă
Și-i ia cartea la refec,
Răsfoind dicționare,
Scrie, nădușeli îl trec...
Mai întîi, un lung pomelnic
De franțuji, de nemți, de ruși,
Morți sau vii, sunt trași de guler
Și ca marturi sunt aduși.
Cum că X, pe care lumea
Îl admiră, e un prost,
Și prieten cu Apolo
Neam de neamul lui n-a fost.
Și citații, nume proprii
De romani, de greci antici,
Spun curat că numai Ramzes
E savant – n-ai ce să-i zici.
Apoi aspru dojenește
Pe-acest public indulgent,
Care laudă-n neștire
Tineri fără de talent...
"O, te plîng, sărmană țară !...
Cum nu știi să recunoști
Cît de mare e un critic
Ce te apără de proști !..."
Iar la urmă, dacă vede
Că de X n-a prea vorbit,
Pune-o maximă nemțească,
Și-i convins că la turtit !...
E tîrziu... se culcă Ramzes,
Vajnicul toreador,
Și cu pumnii strînși adoarme,
Fericit, biruitor !