Poezie · 1885

Nu-i de-ajuns

Negreșit, ești prea frumoasă. Ce ochi mari !... Ce gură mică !... Cine n-ar putea să-ți zică: Venere din valuri scoasă !...

Dar ieșind — sub val viața Ți-ai lăsat-o să se-nece; Căci ca marmura de rece Ți de albă-ți este fața.

Și de-aceea nu te mire Că-n serate și petreceri Nici o inimă nu seceri Și nu clatini nici o fire...

Cine firea să-și aprindă, Ș-a lui inimă să-și plece La o frumusețe rece, Ca răsfrîntă din oglindă?

Cine dorul să-și închine Unei statui ambulante?... Sigur s-o găsi vrun fante Să te-admire, să-ți suspine

Și să-și mintă lui și ție; Însă n-ei ști niciodată Dragostea adevărată Ș-a ei dulce nebunie !

Căci n-ai zîmbet, nici privire Dulce, galeșă, fierbinte, Ca să scoți pe om din minte Și să tulburi vreo simțire.

Căci atît de nemișcatu-i Chipul tău, și-n ochiu-ți mare Zace-atîta nepăsare, Parcă-i ochiul unei statui !

Orice dor e scris să moară, Inima cînd ți-o cunoaște: Frumusețea ta de-l naște, Nepăsarea ta-l omoară.

Ș-orice suflet, cînd te știe, Zice, trist, de-a ta ființă: E-o frumoasă locuință, Ce păcat că e pustie !

De aceea nu te mire Că prin baluri și petreceri Nici o inimă nu seceri Și nu clatini nici o fire !...

Inimile vor viață, Nu se frîng așa-n neștire, Cerșind pietrelor iubire, Și foc sloiului de gheață.

...............................

Venere din valuri scoasă, Cu ochi mort — făr-o scînteie, E păcat că ești femeie, Și păcat că ești frumoasă !...